Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (9)
Cristache Gheorghiu

i-am spus –, dacă ce propun eu nu merge, atunci ce merge?” Mi-a răspuns că micul comerţ cu bombonele, vată de zahăr, gumă de mestecat etc. Am considerat răspunsul lui o jignire, dar din păcate a avut dreptate, cel puţin pentru perioada imediat următoare. Asemenea „comercianţi” au făcut atunci avere, pe care unii ulterior şi-au sporit-o. Nu-i invidiez, îi felicit chiar, doar că eu nu mă simt capabil pentru asemenea activităţi. Ceea ce e mai grav e că România întreagă a avut o evoluţie croită pe această măsură. Se vede că acest gen de activitate şi acest nivel este, sau era, caracteristic pentru noi. Marii escroci erau încă în umbră, pregătind marile „tunuri”.
O întrebare m-a deranjat ani de zile după această primă excursie în Vest. De unde ştia occidentul atât de bine cum ne vom comporta noi, românii, după 1989? Individul despre care am vorbit nu era el atât de dotat ca să aibă o opinie proprie. El exprima opiniile altora, cu care era în contact. Deci părerea proastă despre noi era una venită de la alţii mai informaţi, care ne cunoşteau reacţiile, nivelul de educaţie şi puteau face comparaţii cu modele similare din trecut. Vestea proastă pentru mine a fost să constat că au avut dreptate. Sigur că lucrurile ar fi putut să aibă o altă evoluţie, dacă înaltele curţi ar fi dorit să facă ceva pentru România, dar ei n-au făcut-o. Ceea ce a urmat a fost reacţia spontană, potrivită posibilităţilor şi nivelului nostru de educaţie de atunci. Obişnuiam să compar situaţia României de atunci, pe cale de a scăpa de sub influenţa sovietică, cu cea din secolul al XIX-lea, când am scăpat de turci. Diferenţa a făcut-o educaţia unor oameni ca Mihail Kogălniceanu pe de o parte, şi Ion Iliescu pe de altă parte.

¶ A doua excursie a fost mai lungă, dar până să plec, a mai durat, pentru că mai întâi trebuia să adun ceva bani. Nu i-am făcut cu vată de zahăr sau gumă de mestecat, ci mai puţini, dar tot cu informatica. Am dezvoltat mica firmă de software pe care o înfiinţasem, încercând să câştig cât mai mulţi clienţi cu putinţă. Se înfiinţau într-o veselie noi şi noi societăţi comerciale, care trebuiau să-şi ţină contabilitatea. Cererea de contabili era uriaşă. Mi-am zis că acum e momentul contabilităţii pe calculator şi am realizat programele necesare. Le-am scris eu pentru că mi-ar fi fost ruşine să mă duc la un client şi să-i spun că nu-i pot rezolva problema pe loc fiindcă programele sunt scrise de altcineva şi trebuie mai întâi să-l întreb pe acesta. În Centrul de Calcul am avut prilejul să cunosc toate lucrările importante executate, nu numai în Braşov, ci în întreaga reţea a centrelor de calcul. Chiar dacă n-aş fi vrut eu, ne obliga ICI – forul nostru tutelar – şi stilul de muncă într-o economie centralizată. Eram la curent cu experienţa obţinută în exploatarea acestor lucrări, greşelile de proiectare posibile, cele mai bune soluţii, ca şi cele mai neinspirate. Am avut deci posibilitatea să aleg din mulţimea soluţiilor posibile pe cele mai eficiente. Nu eram la primul meu program, aşa că eram departe de a crede că am descoperit eu roata. Experienţa mea era mare şi pot spune fără nici o falsă modestie că am scris programe bune, sănătoase. Prin contrast, multe dintre lucrările de largă răspândire ce au apărut în perioada următoare nu ar fi trecut de comisia de avizare a centrului de calcul, datorită naivităţii cu care au fost scrise, naivitate cauzată de lipsa de experienţă a programatorilor. Pentru partea de contabilitate pură am angajat un contabil profesionist. Pentru că aveam planuri mari, cu timpul am angajat şi alţi programatori. Aceştia urmau să preia ştafeta şi, împreună, să construim o firmă de software puternică. A mers relativ bine la început! Spun relativ, pentru că numărul clienţilor a fost mic faţă de ceea ce speram eu. Oamenilor le era teamă să-şi încredinţeze „secretele” financiare altor persoane, mai ales firme. Preferau să-şi rezolve problemele „în familie”, apelând la contabili improvizaţi.
Probabil că un management mai bun ar fi condus la rezultate superioare. Visul meu de a vizita străinătatea era însă mai puternic. Astăzi, când povestesc despre călătorii, îmi dau seama că eventualii cititori tineri realizează într-un mod extrem de diferit sentimentele mele de atunci. Când vorbesc cu ei despre străinătate, gândul lor se îndreaptă imediat către alte direcţii: fie că au fost sau intenţionează să meargă şi ei pe acolo (oricum, nu-i opreşte nimeni), sau dimpotrivă că nu-i interesează subiectul pentru moment pentru că o pot face oricând, sau poate că se gândesc la mătuşa X., care a fost la cules căpşuni în Spania. Vă asigur, însă, că pentru cine a stat o viaţă într-o închisoare numită România, acest vis nu are egal. Merita să ratez orice „afacere”. Şi apoi, nici măcar nu era chiar o ratare.
Pe scurt, în 1992, de data aceasta împreună cu soţia, ne-am urcat în Dacia noastră şi am plecat prin Europa: Ungaria, Austria, Italia, Franţa, Germania şi din nou Austria şi Ungaria. De atunci nu mai vreau Dacia. Bani strânsesem ceva, dar nu prea mulţi. Două lucruri m-au ajutat, sau mai exact au făcut posibilă excursia. Primul a fost pictura: tablourile au fost moneda mea de schimb. Nu prin vânzare! Pentru vânzare este nevoie de timp. Prin cadouri! Oferind tablouri, primeam în schimb alte servicii, mai valoroase pentru mine în acele momente. Al doilea element a fost corespondenţa. Imediat după ’89 am început o cores-pondenţă vastă pe care o întreţin şi azi cu persoane din toata lumea. Printre ei a fost şi un francez din Montpellier, Pierre, care avea şi o vilă pe Coasta de Azur. Îi făcusem cadou încă din 1990 sau ’91 două tablouri, fără nici o intenţie precisă pe atunci, doar
să-mi deschid o cale ca pictor. Pierre a consultat un expert şi, amabil, mi-a scris că au fost evaluate „doar” la 3000 de franci fiecare, şi asta pentru că eu încă nu sunt cunoscut în Franţa. Aş putea deveni în urma unor expoziţii însoţite de publicitate, spunea el, cu regret că nu sunt încă. Pentru mine, însă, 3000 de franci era fabulos. Ce-i drept, exista o legătură: înainte de ’89 eu vindeam în România tablouri de aceeaşi talie cu
2-3000 de lei, ceea ce, raportat la salariile noastre era comparabil cu 3000 de franci pentru un francez. Dar dacă ne referim la raportul franc/leu, acesta era de 1/100. Bineînţeles că eu n-am primit niciodată aceşti bani, dar el se ştia posesorul a două tablouri de 3000 de franci fiecare. Cu ocazia vizitei ce i-am făcut-o, i-am mai lăsat încă două tablouri, unul mai mare şi altul mai mic, plus câteva miniaturi pe care le-am pictat pe loc. În afară de Montpellier, am stat o săptămână pe Coasta de Azur în condiţii pe care nu mi le-aş fi putut permite nici dacă... calculele sunt inutile. Pierre era inginer constructor şi îşi construise vila în timp, cu multă pasiune, chiar pe malul mării. Impresionantă era gradină „japoneză” dintre vilă şi mare. Eu i-am spus japoneză, nu pentru că ar fi avut vegetaţie japoneză, ci pentru migala cu care o realizase şi o întreţinea. Terenul, în pantă foarte mare, de fapt malul mării, era doar stâncă. În micile alveole naturale, dar mai ales în cele artificiale, create de el prin cimentarea unor fragmente de stâncă mai mari sau mai mici, punea un pumn de pământ şi o floare. Întreaga suprafaţă era acoperită cu asemenea alveole, cu excepţia potecii, de fapt o scară betonată, ce ducea la ţărm, unde se afla garajul pentru barcă. Pentru ca florile să nu se usuce, din casă pleca o conductă din plastic ce se ramifica în sute de ramuri din ce în ce mai subţiri, fiecare cu robinet, astfel încât fiecare floare să primească picătura de apă la timpul potrivit. Iar timpul era potrivit automat de către o instalaţie în funcţie de umiditate, vila nefiind locuită permanent. Pierre, atunci când era acolo, în fiecare dimineaţă îşi îngrijea grădina, ceea ce însemna reglarea unui robinet, construirea sau repararea unei alveole, schimbarea unei flori etc. Ceea ce vedeam eu era rezultatul muncii de o viaţă. Se înţelege că săptămâna în care a stat cu mine acolo n-a fost pentru el un sacrificiu, ci pretext pentru o plăcere. Chiar sunt curios în ce stadiu se mai află acum grădina, pentru că Pierre a murit între timp.
La Paris, bineînţeles că am alergat în fiecare zi de la o expoziţie la alta, de la un monument la altul, aşa că nu am avut prea multe de notat, în afară de constatarea că este mai puţin civilizat decât sudul Franţei, iar în metrou te simţi aproape ca în Bucureşti, nu pentru că Bucureştiul s-ar ridica la nivelul Parisului, ci pentru că aici Parisul coboară la nivelul Bucureştiului.
Interesantă este zona de nord-est a Franţei, în apropiere de Germania, pentru slaba densitate a populaţiei de acolo. Numărul mormintelor soldaţilor decedaţi în luptele din cele două războaie mondiale pare să fie mai mare decât cel al locuitorilor. Graniţa cu Germania, în schimb, nu este vizibilă decât prin creşterea bruscă a densităţii populaţiei, imediat ce ieşi din Franţa.
Excursia a fost extrem de obositoare, fiindcă doream să vizităm cât mai mult, iar între diferitele gazde am dormit în maşină, acumulând astfel oboseala de la o zi la alta. În plus, nesiguranţa la drum lung a Daciei şi lipsa banilor pentru eventualele reparaţii au făcut excursia stresantă. Cum, necum, văzusem Parisul! Şi Coasta de Azur! Viaţa mea se înscria acum pe alte coordonate.
Odată ajuns acasă, am constatat că la bancă nu mai aveam nici un ban în cont, iar graţie colaboratorilor mei pierdusem o parte din clienţi. A fost o mare dezamăgire, pentru că cel care selectase colaboratorii fusesem chiar eu. Singura posibilitate de a-mi repara greşeala era să renunţ la ei, ceea ce, treptat, am şi făcut. Pe unul singur l-am păstrat mai mult, cel mai tânăr, care a fost şi singurul harnic şi cu adevărat interesat să înveţe. De altfel, îl angajasem încă de pe băncile facultăţii şi îşi făcuse lucrarea de licenţă la mine. După un an sau doi, a cerut să plece la o firmă româno-americană, şi bine a făcut pentru că, în final,
s-a dovedit a fi lipsit de caracter. În ceea ce mă priveşte, în ciuda calităţilor de analist-programator, am probat din păcate că nu sunt la fel de bun manager.

¶ Şi dacă tot am sacrificat afacerile pentru călătorii, atunci măcar pe acestea să le finalizez, mi-am zis. Următorul obiectiv: S.U.A. S-a întâmplat în 1995. Nu mi-a ajuns. Am făcut o a doua în 1998. Despre aceasta din urmă am scris o carte. Se numeşte „Singur printre americani” şi se mai găseşte încă prin librării, aşa că n-am să mai descriu acum peripeţiile excursiei. Pot face doar câteva consideraţii generale peste ani, deoarece au trecut deja câţiva.
Am călătorit puţin cu avionul, puţin cu trenul, puţin cu automobilele prietenilor, iar cel mai mult cu autobuzul. Nu numai pentru că este cel mai ieftin, dar cu el vizita devine mai autentică, mai „pe pământ”, şi nu o plutire peste sau simplă străbatere. În autobuz întâlneşti oameni de toate felurile, stai de vorbă cu ei, eşti ca ei, simţi ca ei şi în acelaşi timp cu ei. Călătoriile durează foarte mult, astfel încât în final poţi spune că îi cunoşti. Apoi autobuzul opreşte în staţii, ai ocazia să vizitezi, să vorbeşti cu alţi oameni. Am traversat continentul american de patru ori de la o coastă la cealaltă. Am parcurs multe mii de kilometri, dar mai ales am petrecut multe zile în astfel de călătorii. Iar cum pentru americani şoseaua este a doua natură, este aproape obligatoriu să-i cunoşti şi în această ipostază ca să poţi spune că i-ai cunoscut cu adevărat.
Cei pe care i-am cunoscut şi în casele lor, adică cei care m-au găzduit, au fost persoane pe care le-am cunoscut prin corespondenţă şi cu care, după câţiva ani, m-am împrietenit. Toţi au fost americani. Nu am auzit nici un cuvânt în limba română şi nici opinii pro sau contra a ceea ce se întâmplă, nu se întâmplă, sau ar trebui să se întâmple în România. Erau mai curioşi să afle ceva interesant despre România, chiar şi despre Dracula, decât să exprime opinii pe care oricum nu le aveau. De asemenea, n-am discutat politică acolo. Politica este un subiect periculos pentru armonia unei discuţii chiar şi între compatrioţi. Ca oaspete, ar fi fost de-a dreptul nepoliticos. Dacă m-am abţinut să discut, nu înseamnă însă că am trecut absent peste ceea ce era notabil. Şi au fost multe lucruri nu numai remarcabile, dar chiar şocante, unele enervante, altele amuzante, ca în politică. Pentru mine, interesant a fost să mă conving încă o dată, dacă mai era nevoie, că argumente puternice pentru noi pot fi insignifiante sau de neînţeles pentru ei, şi invers, aspecte minore pentru noi să fie esenţiale pentru ei, începând cu ce înseamnă a avea opinii de stânga sau de dreapta.
În general, oamenii aşteaptă informaţii care vin să confirme sau să nuanţeze ceea ce ei deja ştiu. Informaţii absolut noi, care nu se leagă cu nimic de cunoştinţele lor anterioare nu-i interesează. Aceasta nu este numai o caracteristică a americanilor, ci a tuturor oamenilor, chiar şi a noastră. Lipsa informaţiilor corecte despre România nu este, din păcate pentru noi, deloc întâmplătoare. Americanii, destul de nepăsători în ceea ce priveşte zona Europei de Est, lasă loc celor interesaţi să-şi facă propria lor propagandă. Am avut ocazia să frunzăresc manualele şcolare pentru liceele americane. Bineînţeles că am acordat o atenţie specială capitolelor din istoria universală ce se referă la zona central-est europeană. Nici un cuvânt despre România, iar pe hărţile simplificate ale Europei, pe care sunt redate diferitele evenimente istorice, pe spaţiul României apare Bulgaria, scris mare între Timişoara şi Constanţa. Nu ne mai mirăm că unii americani se întreabă dacă nu cumva România este capitala Bulgariei. Există foarte multe alte asemenea erori care atunci m-au supărat foarte mult, dar nu doresc să insist acum asupra lor. Dacă ele se pot explica prin nepăsarea şi ignoranţa americanilor pentru ţările Europei de est, ele nu explică însă nepăsarea şi ignoranţa oficialităţilor române.
Ca turist, una din cele mai importante probleme este cea a comunicării. Şi nu e vorba doar de cunoaşterea limbii. La ţară, oamenii se înţeleg chiar şi fără să-şi vorbească, sau vorbind foarte puţin. La oraş în schimb, vorbesc fără să se înţeleagă. Sună a glumă, dar are ceva real în ea. „Cuvintele pot comunica ceva doar oamenilor care au experienţe similare” (Alan W. Watts). În oraşe, activităţile sunt mai diverse şi, în consecinţă, experienţele oamenilor sunt şi ele diferite. Iar experienţele celor din Europa de est sunt mult diferite faţă de a celor din Europa de vest. Iată de ce sensurile unor cuvinte ce par comune, ca democraţie, comunism etc. sunt diferite pentru oameni ce provin din locuri diferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi între generaţii: cuvinte cu valoare teoretică pentru cei tineri pot avea o încărcătură emoţională puternică pentru persoanele în vârstă, motiv pentru care dialogul dintre generaţii devine dificil. În principiu, atunci când discutăm un subiect – oricare ar fi el – ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem aceeaşi interpretare a termenilor cu care operăm. Altfel, spunem ceva, credem că partenerul înţelege perfect ceea ce am spus, dar el are o interpretare diferită a cuvântului şi, în consecinţă, nu va înţelege exact sensul mesajului nostru. Spre exemplu, se pare că nu există un cuvânt cu atât de multe interpretări cum este „comunism”, interpretări depinzând printre altele de ţara în care trăieşte cel în cauză. Am schimbat multe scrisori cu prieteni din diferite ţări şi am constatat diferenţe radicale privind înţelesurile acestui cuvânt. Cât despre religie, cred că fiecare persoană are o interpretare proprie a înţelesului profund al cuvântului, potrivit personalităţii sale, de la cei mai credincioşi şi până la ateii convinşi (care sunt uneori – fără s-o ştie – mai credincioşi decât mulţi profesionişti ai religiei). De aceea subiectul va rămâne permanent deschis, deşi cele mai multe cărţi pe care oamenii le-au scris vreodată îl tratează sub cele mai diferite aspecte, dar rareori într-un mod echilibrat, de cele mai multe ori patetic, fie de pe poziţia propovăduitorului, fie de pe cea a ateistului înverşunat. Alte cuvinte ce pot produce confuzii sunt cele de ordin politic: socialism, democraţie etc.
Chiar şi la noi, în limba română, unele cuvinte
şi-au modificat valoarea cu timpul. În anii ’50, ’60, sau chiar ’70, noi foloseam termenul „socialist” pentru prezentul de atunci, şi „comunism” ca ţintă finală la care ar fi trebuit să ajungem când construcţia socialistă ar fi atins perfecţiunea. Până atunci, trebuia să suportăm greutăţile construcţiei (Era să spun ale tranziţiei.) Fac o paranteză: este interesant de remarcat cât de puţine sunt trucurile cu care se manevrează masele şi cât de uşor se lasă ele înşelate. Creştinismul a introdus fericirea vieţii de apoi, până la care însă trebuie să suportăm greutăţile vieţii de aici; marxismul a introdus idealul comunist, până la care trebuie să suportăm socialismul, ca fază intermediară. Acum, în lipsa unui substantiv specific, îi spunem tranziţie. Este jenantă aceasta lipsă de imaginaţie, dar şi mai jenantă este uşurinţa cu care oamenii o acceptă. Revin! Numele ţării noastre era Republica Socialistă România, Germania de est era democrată, Coreea de nord este şi azi populară şi democrată etc. Cu toţii făceam parte din lagărul socialist, spre deosebire de cel capitalist etc. Astăzi, toată lumea vorbeşte doar despre comunism şi dictatură. Când şi de ce s-au produs aceste modificări? Explicaţia se găseşte în occident, unde partide socialiste există şi azi, unele dintre ele chiar la putere. Ele nu puteau să rămână fără obiectiv. A fost condamnat doar cuvântul comunism, şi chiar şi pentru acesta s-au găsit explicaţii: nu l-am construit noi bine, dar altfel el ar fi bun. Şi ca să nu mai existe nici un dubiu, s-au înlocuit toate aceste cuvinte cu „dictatură”, ca şi cum ar fi apărut brusc câte un Alexandru cel Mare în toate ţările Europei de est şi în acelaşi timp. La noi, eşecurile sunt puse pe seama lui Ceauşescu, de parcă un singur dobitoc ar fi fost în stare să le facă pe toate. Îmi pare rău să afirm, dar numărul dobitocilor a fost cu mult mai mare, iar unii dintre ei mai sunt şi azi pe-acolo. Sistemul este cel care produce dictatură, dar nu a unei persoane, ci a sistemului. De altfel, aşa a şi debutat politica de după 23 August 1944, ca „dictatura a proletariatului”, doar că n-a fost a proletariatului.
Există cu mult mai mulţi oameni cu vederi de stânga în Occident, decât în Est, şi viceversa. Nu vom şti de aceea niciodată cu exactitate cât de la „stânga” este cineva care vine din dreapta, cât de la „dreapta” este cineva care vine din stânga, şi care este distanţa relativă dintre ei. Discutând cu cei din occident, însă, nu ai timp să le explici toate aceste nuanţe, şi ei nu au răbdare să asculte. De aceea, singurul lucru folositor este să ţii seama că nuanţele unor cuvinte sunt diferite, şi că interlocutorul le are pe ale lui.
Când mă gândesc la utilizarea unor cuvinte cu înţeles neprecizat, îmi amintesc o constatare mai veche. Deoarece multe din problemele de care trebuia să mă ocup erau de natură economică, mi-am propus să învăţ contabilitate în mod temeinic, deşi nu era profesiunea mea. Bineînţeles că, mai întâi, mi-am procurat manualele universitare de specialitate. Întâmplarea a făcut însă ca, în acelaşi timp, să-mi cadă în mână şi manualul de contabilitate pentru clasa a 9-a sau a 10-a (nu-mi amintesc exact) pentru liceele economice. Când am început să citesc, prima pagină m-a uluit, pentru că multe fraze erau de neînţeles. Dacă pentru mine ele erau astfel, este lesne de bănuit că pentru copiii cărora le erau adresate, majoritatea frazelor erau de neînţeles, şi asta datorită mulţimii cuvintelor necunoscute lor până atunci. Unele dintre cuvinte erau definite mai târziu, pe parcursul lecţiilor ce urmau să fie predate pe parcursul anului, altele poate niciodată. Despre utilitatea acestor fraze, plasate la începutul cărţii, n-are sens să vorbesc, fiindcă ea nu există. Existenţa lor ne explică cum se face că unii copii se deprind să înveţe pe dinafară fraze pe care nu le înţeleg, dar le repetă pentru că aşa pretinde profesorul, din dorinţa lui de a părea deştept în faţa unor copii. Lipsa de har pedagogic a cadrelor didactice cel mai sus plasate pe scară ierarhică, adică cei care au căderea să se pronunţe asupra conţinutului şi calităţii manualelor şcolare, sau chiar le scriu, este mai mult decât evidentă. Cât despre elevii ce învaţă după asemenea manuale, ei rămân toată viaţa marcaţi de faptul că nu înţeleg multe din noţiunile cu care lucrează, se obişnuiesc cu această stare care ajunge să li se pară firească. Mai târziu, pentru unii dintre ei, „misterios” devine adjectivul preferat, iar existenţa unor idei presupuse esoterice este de multe ori explicaţia pentru tot ceea ce ei nu înţeleg. Un simplu muncitor are uneori o judecată mai limpede, pentru că el cel puţin ştie ce face. Dacă învăţământul este astfel dirijat, atunci de ce ne mirăm că societatea merge în derivă? Mă opresc aici cu critica, pentru că nu acesta este scopul meu. Am vrut doar să arăt de ce, pentru mine, claritatea comunicării este un criteriu esenţial, dacă dorim cu adevărat să comunicam.
Cuvântul democraţie este asociat occidentului, iar dacă vorbim despre Statele Unite, atunci demo-craţia şi libertatea ating apogeul. Oare!!?? Dintre toate cuvintele pe care le cunosc, democraţie îmi sună cel mai fals. Cu el am fost intoxicat după al doilea război mondial de către agitatorii pro-sovietici şi tot cu el se spală creierii oamenilor şi azi. În trecut, cel puţin în România, oamenii erau suficient de orientaţi pentru ca să realizeze minciuna. Acum însă, şi mai ales în occident... Fără să vreau, fac comparaţii. Libertate, ce-i drept, n-a avut nimeni curajul să ne ofere, dar de democraţie m-am cam săturat. Că ea nu poate fi perfectă, ştie toata lumea. Dar este democraţia americană cu adevărat o democraţie, fie ea şi imperfectă? După părerea mea, chiar şi numai invocarea acestui cuvânt denotă doar demagogie. Propaganda lor este însă suficient de abilă pentru ca să lase poporului această credinţă. Ceea ce nu le-a reuşit ruşilor datorită exagerării le reuşeşte lor. Şi mai e ceva, ceva ce cred că este esenţial: prosperitatea economică. Ea, prosperitatea economică, îi determină pe americani să accepte orice şi să afirme – uneori chiar să şi creadă – că trăiesc într-o ţară perfectă. Până aici e bine! Dar dacă adevărata politică se duce cu uşile închise, iar poporul este adormit cu o propaganda, fie ea şi eficientă, cum ne asigurăm că politica n-o ia razna? Realitatea ne dovedeşte că nu avem nici un control, iar politica o cam ia razna. Şi atunci, la ce bun propaganda? Ce importanţă mai are cum anume este condus poporul? Cu forţa, cu Inchiziţia, cu KGB-ul, cu CIA-ul, cu propaganda, indiferent cu ce, doar să fie condus. Şi dacă prosperitatea se risipeşte? Atunci totul se risipeşte şi apare necesitatea unui nou ideal, la fel de utopic ca toate celelalte.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17