Intre Doua Idealuri (8) Ceea ce m-a surprins în mod deosebit a fost o constatare în totală contradicție cu stilul sovietic, deși, repet, Bulgaria a fost copilul alintat al Moscovei. Dacă în URSS religia fusese practic desființată, în Bulgaria ea era cât se poate de liberă, iar oamenii foarte credincioși. Bisericile din Sofia erau pline aproape permanent, și nu sunt deloc puține. E de presupus că rușii și-au dat între timp seama de eroare și le-au permis bulgarilor această libertate, asigurându-se astfel de fidelitatea lor, pentru că interzicerea religiei a fost nu numai inutilă, dar și una dintre cele mai dăunătoare idei leniniste. Tot în legătură cu religia, dar fără legătură cu opțiunile populației, a fost o surpriză plăcută pentru mine să găsesc într-un magazin de discuri înregistrări ale renumitului lor bas Boris Christoff. Surpriza a fost maximă atunci când printre discuri am găsit Liturgia Domestica de Alexander Gretchaninov. Acesta a fost un compozitor rus, emigrat în Statele Unite. Noi îi repudiasem chiar și pe românii căzuți în dizgrație. Să editezi un album al unui transfug rus, compozitor de muzică bisericească, mi s-a părut de neconceput. Bulgarii au făcut-o totuși, pentru că Boris Christoff era una dintre mândriile lor, o personalitate prin care Bulgaria se făcea cunoscută lumii culturale. Începeam să-mi revizuiesc opiniile despre bulgari. Noroc că n-am stat mult. Mi le schimbam însă tot mai mult pe cele despre români, cel puțin despre oficialitățile noastre. Reprezentanții bulgarilor erau mai patrioți decât ai noștri. ¶ Libertatea religioasă relativă a bulgarilor, în comparație cu a sovieticilor, mi-a reactivat o întrebare mai veche. De ce au vrut părinții comunismului să desființeze religia? Timpul a dovedit că a fost una dintre erorile lor cele mai mari. Nu numai că nu au reușit, dar și-au îndepărtat poporul de lângă ei. Înțelegeam să-i înlăture pe preoți, așa cum au înlăturat întreaga intelectualitate, pentru că intelectualii le dezvăluiau minciunile, arătau slăbiciunile doctrinei lor. Dar de ce religia? Explicația constă în aceea că ei au dorit să înlocuiască religia cu doctrina marxistă. Au văzut deci în marxism o nouă religie. Poate că Lenin chiar a crezut în ea. Dar de ce să amesteci o doctrină social-politică cu religia? Ce-i drept, existau ante-cedente, iar ei au făcut câteva asocieri, unele corecte, dar altele eronate. Nu o dată religia și-a dat mâna cu politica, folosindu-se una de cealaltă pentru a manevra cu mai multă ușurință masele. Cea mai elocventă perioadă a fost cea a Evului Mediu occidental, în care Biserica catolică a servit drept partid unic, iar religia drept doctrină politică. Inchiziția este cea mai bună dovadă. Era tocmai ce-și doreau și comuniștii, înlocuind însă creștinismul cu marxismul. Asocierea era tentantă, dar între timp occidentul abandonase biserica încă de la revoluția franceză, așa că modelul devenise perimat. Poate că de aceea s-au gândit că nu s-ar putea instala comunismul în occident, dar poate că merge în Rusia, țară mai puțin evoluată, împietrită parcă într-un timp trecut, cu oameni încă religioși, aproape habotnici. Aici au comis o altă greșeală, mult mai gravă. Creștinismul occidental este radical diferit de cel oriental. Atât de diferit, încât nu știu dacă merită să poarte același nume. Pentru asta e nevoie, însă, de ceva istorie. Mai întâi, încercarea de a înlătura religia! Cred că numai ura față de Creștinism l-a orbit pe Lenin făcându-l să creadă că așa ceva este posibil. Credința este necesară. Unii oameni au nevoie de ea. În plus, prin religie se stabilesc obiceiuri, tradiții, se formează o etică nescrisă, dar respectată. Ca ființă socială, orice om respectă obiceiurile locului, deci orice european este prin definiție creștin, chiar atunci când se declară ateu. (Este uneori amuzant să-i observăm pe aceștia cum îl invocă pe Dumnezeu în momentele lor importante.) Apoi religia a fost atât de profund implicată în istorie, în devenirea noastră, încât ignorarea ei este de neconceput. Ar însemna să ne negăm pe noi înșine. Sigur, putem s-o modificam, dar nu s-o înlăturam. În primele clase primare am făcut câteva ore de religie. Bineînțeles că n-am înțeles nimic atunci, dar am realizat că multe aluzii din literatură și aproape întreaga pictură clasică nu ar avea nici un înțeles dacă n-aș avea idee despre subiectele la care se referă. Am răsfoit de aceea Biblia mai mult ca oricare altă carte, nu pentru ca să învăț pe dinafară oarece paragrafe, dar pentru ca să mă informez. Biblia este prima carte de referință și nu putem înțelege evoluția civilizației europene fără ea. O greșeală capitală a părinților comunismului în ceea ce privește Creștinismul, a fost aceea că nu au ținut seama de diferența dintre Catolicism și Ortodoxism. Dacă la începuturile sale Creștinismul s-a dezvoltat din aproape în aproape, ca o credință a celor sărmani, mai târziu, situația lui s-a schimbat. Momentul hotărâtor a fost căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476. La timpul acela, doar o mică parte din populația Europei Răsăritene era creștină, în timp ce cvasi-totalitatea populației Europei Occidentale era păgână. Mai târziu, însă, popoarele din răsărit, ca românii, iar mai târziu și rușii, aveau să se lupte cu tătarii, hunii etc., cu toții păgâni. Religia le-a servit drept suport moral și au devenit cu toții creștini. Prin asociere, odată cu apărarea avutului, oamenii își apărau și credința. Valorile lor materiale erau asociate cu cele spirituale, iar duritatea și sălbăticia năvălitorilor erau privite ca opusul credinței. Pentru ei, necredincios însemna barbar, năvălitor, păgân. Credința pentru ortodocși înseamnă civilizație. Îndepărtarea bisericii echivala deci cu o cădere în barbarism. Ce se întâmpla în acest timp în occident? În prima fază, barbarii franci, goți, vizigoți, ostrogoți etc. au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au făcut-o însă cu crucea în mână, pentru că episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecință, în Europa Occidentală Creștinismul a fost impus cu sabia unei populații fără apărare de către armatele năvălitorilor. E lesne de imaginat câtă putere de convingere puteau să aibă. Efectele rețetei le putem vedea și azi în America de Sud, unde aproape întreaga populație este în mod oficial catolică datorită conchistadorilor spanioli, dar indigenii își păstrează încă vechile credințe. Același lucru se poate observa și la indienii din Statele Unite. Ne explicăm astfel de ce era nevoie de Inchiziție pentru a convinge lumea să nu se abată de la religie. Marii inchizitori nici măcar nu erau preoți, ci juriști, funcția de inchizitor fiind o poziție în structura aparatului de justiție și nu în ierarhia bisericii. Paralelele dintre Inchiziție și KVD sau Securitatea românească, dintre doctrina marxistă și religie ca doctrină de stat, sunt aproape perfecte. Ele ne dau o idee despre intențiile părinților comunismului și de ce voiau ei să înlăture religia: pentru ca s-o înlocuiască cu marxismul. Societatea pe care și-o doreau ei era una a Evului Mediu occidental, cu Capitalul lui Marx pe post de Biblie. Dar Marx era un evreu incapabil să vadă nuanțele din interiorul Creștinismului. Nici chiar schimbările ulterioare nu le-a sesizat. Printre ele, cele generate de Martin Luther, care încercase, fără rezultat, să corecteze erorile Bisericii Catolice, dar degenerate de neo-Protestan-tism, care n-a făcut decât să agraveze situația, înlocuind Dumnezeul biblic, iubitor de oameni, cu o sperietoare ce amenință să-i masacreze pe toți ce nu fac parte dintr-o anume sectă, iar asemenea secte sunt tot mai multe. Și încă ceva. Comuniștii se adresau maselor. Masele însă au legătură cu specia, în timp ce indivizii cu personalitatea. Dar masele se compun din indivizi. Pentru a-i atrage, trebuie să ții seama de particu-laritățile personalității lor. Nu toată lumea gândește religia în același fel. Dimpotrivă, este domeniul în care opiniile noastre sunt poate cele mai diferite, chiar când rostim aceleași cuvinte. Dar propagandiștii comuniști au mai făcut și altă greșeală, chiar în metodologia de predare a doctrinei marxiste: lipseau în întregime referirile la trecut. Orice filozof își construiește teza pornind de la un premergător față de care se delimitează. Evident, acest demers presupune că cititorul cunoaște tezele premergătorului, care la rândul său are alt premergător, și așa mai departe. Deci filozofia trebuie începută cu începutul. Constatăm deci că există mai mult o istorie a filozofiei decât o știință a filozofiei, cum ar fi chimia, fizica etc. Dintre filozofii moderni, doar Kant, cu al său talent de a se înșela pe el însuși, cum îl caracteriza Schopenhauer, a avut naivitatea să creadă că el va edifica un sistem filozofic complet, plecând de la zero. Împotriva elogiilor ce au făcut din Kant un monument al filozofiei, sistemul lui este mai găunos ca un șvaițer și aproape lipsit de conținut novator. Doar propaganda unei Germanii în expansiune, care avea nevoie să-și facă cunoscută gloria, a putut să scoată din el un vârf al filozofiei. Revenind la propagandiștii marxiști, aceștia nici nu se mai osteneau să amintească din istoria filozofiei decât pe Hegel, despre care nu spuneau decât că a greșit nu se știa ce , dar noroc cu Marx care a descoperit adevărul, acest Marx care le descoperise pe toate. Efectul a fost invers: lipsa de repere din trecut ne stârnea curiozitatea de a-i citi tocmai pe aceștia, cu condiția să nu se afle, pentru că cei ce apucaseră să-l citească pe Marx înainte de război, din curiozitate, dacă nu din alte motive, și-au petrecut următorii ani prin închisori. Propagandiștii, de fapt, nu-l citiseră nici măcar pe Marx; ei recitau doar din materialele gata prelucrate ce le primeau de la partid. Din acest motiv, nu admiteau nici o deviere de la textul original, de teamă să nu i se schimbe înțelesul, înțeles ce pentru ei rămânea oricum tot neînțeles. ¶ Pentru a-mi perfecționa limba engleză și fiindcă nu aveam cu cine să conversez, m-am gândit să devin ghid la Oficiul Național de Turism (O.N.T.) pentru grupurile de turiști străini. Am urmat chiar un curs în acest scop, dar nu mi s-a încredințat niciodată vreun grup. Inițiativa nu mi-a stricat pentru că în continuare am făcut o adevărată pasiune pentru studierea arhitecturii medievale românești, în ideea că le voi vorbi străinilor despre ea în conexiune cu istoria României. Am mai făcut și peste o mie de diapozitive cu care urma să-mi însoțesc cele câteva conferințe pe care le pregătisem în acest scop. Visam la seri culturale înainte și după excursiile diurne. Naivități! Singurii ascultători au fost câțiva colegi de serviciu și prieteni cărora le-am prezentat varianta românească, pentru că de străini n-am avut parte. Presupun că intențiile mele au semănat doar panică printre ghizii agreați. Cine își imaginează că securitatea românească veghea asupra intereselor națiunii se înșeală cumplit. A fost doar un instrument de intimidare a oamenilor. Așa după cum grănicerii, în loc să apere fruntariile țării în fața străinilor, vegheau ca noi să nu trecem granița, tot așa și securitatea nu avea nimic de-a face cu interesul națiunii. Aș putea da numeroase exemple chiar din turism, dar mi-e silă să vorbesc despre ele. Ceea ce m-a frapat, și voi menționa totuși, a fost diferența de comportament dintre oficialitățile din URSS și chiar cele din Bulgaria, în comparație cu cele din România. Ca să dau un singur exemplu, ghizii din URSS aveau un text extrem de bine pus la punct, evident verificat din toate punctele de vedere, o poezie pe care o rosteau fără abatere de fiecare dată. Am putut verifica această idee la Leningrad, unde am fost de două ori. Când am rugat-o pe ghida ce fusese deosebit de amabilă până atunci să facă o foarte mică abatere de la circuitul prin Ermitaj, mi-a răspuns că-i este imposibil și m-a rugat să nu insist. Prin comparație, ghizii români spuneau ce le trecea lor prin minte, de regulă nu prea multe, și nu întotdeauna în interesul României. În timp ce în URSS toți ghizii pe care i-am cunoscut au fost etnici ruși ce învățaseră limba română în universitate deși existau destui basarabeni , în România, mulți ghizi erau etnici germani, maghiari sau ruși, pe motiv că știau limba. Nu am nimic împotriva lor, în general, dacă nu aș fi fost în decursul anilor martor ocular al multor scene revoltătoare pentru anti-românismul unor asemenea ghizi, denigrarea românilor fiind la ordinea zilei. Cât despre cultura generală a multora dintre ei, în lipsa unui text scris de altcineva, tăcerea chiar că era cea mai bună alternativă. Așa se face că, în fond, ei nici măcar nu erau ghizi în adevăratul înțeles al cuvântului, ci doar însoțitori de grup, pentru că activitatea lor reală se limita la conducerea grupului la masă, la culcare, la autobuz, până în fața unor monumente ca Biserica Neagră sau Castelul Bran, unde vorbeau alți ghizi. Pe drum, de regulă nu spuneau nimic. Securitatea n-am constatat să fi avut alt rol decât cel de părtaș la mafia din Oficiul Național de Turism. De altfel, nici în Centrul de Calcul, în afara unor gafe monumentale, a numeroaselor influențe și a unor acțiuni de intimidare, nu cunosc să fi întreprins ceva cu caracter politic stricto sensu. Securitatea devenise un soi de poliție mafiotă, fiindcă România reușise să etatizeze mafia. Cu mine nu îndrăzneau să vorbească direct, pentru că, între timp, timidul din mine căpătase curaj și avea limba prea ascuțită. Eram totuși destul de prudent să nu vorbesc în general despre securitate, dar acuzam indivizi care își ieșeau din rol. De fapt, totul s-a declanșat atunci când ofițerul de securitate ce răspundea de Centrul de Calcul s-a raliat cu directorul și a încercat să-i îndepărteze de mine pe cei ce mă susțineau. Unii colegi veneau să-mi spună că au fost chemați de către ofițerul de securitate și atenționați că nu e bine pentru ei să mă susțină pe mine, deci să nu mai contez pe ei. Spre lauda lor, au existat colegi care îmi spuneau că, împotriva amenințărilor securistului, ei vor continua să rămână de partea mea. Motivele disputelor nu erau însă de competența securității, iar cum, ulterior, s-a dovedit că eu avusesem dreptate, am început să vorbesc tare, pentru ca să se audă, sugerând că securitatea ar face mai bine să-și supravegheze oamenii proprii. Singurele lor bâzâieli la adresa mea au rămas cele generate de faptul că săptămânal vizitam Biblioteca franceză și, mai rar, pe cea americană din București, pentru documentare. O făceam însă oficial și evident că cele două instituții erau perfect controlate de securiști, mai citiți decât neisprăviții care nu mă agreau pe mine în Brașov. ¶ Încet, încet, am ajuns în 1989, sau mai exact a venit 1989 peste noi. Evoluția Centrului de Calcul a fost caracteristică pentru întreaga Românie, și nu este întâmplător că la fel s-au petrecut lucrurile în aproape toate centrele similare din țară. Dacă în instituțiile cu cea mai mare densitate de intelectuali s-a întâmplat astfel, de ce ne mirăm că întreprinderile au procedat în același mod? Cum democrația era cuvântul la modă, s-au organizat și la noi alegeri democrate. Ce-i drept, au fost democrate și libere, doar că într-o democrație adevărată oamenii nu-l votează pe Iisus, ci pe Barabas. Nu-l aveam noi nici pe Iisus și nici pe Barabas, dar sensul alegerilor a fost același: masele și-au ales conducătorii, bineînțeles după criteriile lor și într-o deplină lipsă de cunoaștere a calităților pe care ar trebui să le aibă niște conducători potenți. Cei aleși, odată ajunși în frunte, s-au străduit mai întâi să scape de cei ce le erau superiori intelectualicește și-i stânjeneau prin simpla lor prezență. Curând, au scăpat fără să vrea și de cei ce-i aleseseră, pentru că aceștia nu mai erau necesari în noul peisaj economic, astfel încât au devenit șefi doar peste zidurile clădirii. Și ar fi fost încă bine pentru ei, chiar excelent, pentru că era o clădire în plin centrul orașului, dacă această clădire n-ar fi fost râvnită și de către alții, fără nici o legătură cu informatica, dar mai puternici. În final, clădirea a fost vândută, iar din ceea ce ar fi putut fi și azi un institut puternic de proiectare în informatică n-a mai rămas nimic. Nu mă mândresc că am fost printre primii care au plecat, dar intuisem ce se va întâmpla și nu aveam forța să mă opun. Păstrez și astăzi imaginea unor indivizi pe care doar mila colegilor îi menținuse în Centru și care acum credeau că, brusc, a pogorât inteligența asupra lor. Mi-am înființat atunci o firmă proprie de proiectare software, care există și azi, deși economia românească, în plin proces de degradare, nu are încă nevoie de informatică. Poate că mai târziu, dar eu deja nu mai sunt tânăr. Dacă după 1968, declinul economiei românești a fost tot mai accentuat, 1989 a marcat colapsul. Ce a urmat a fost asemenea exploziei unui automobil după ce a căzut într-o prăpastie. Eu fac deseori aceasta comparație, atunci când oamenii caută vinovați în prezent pentru fapte petrecute în trecut. Eu spun că România este asemenea unui automobil care la 23 august 1944 a părăsit șoseaua și s-a lansat în gol într-o prăpastie. La început, zborul a fost chiar plăcut, mai ales pentru unii, dar, după un timp, automobilul a început să se lovească de stânci. 1989 a fost momentul dezintegrării finale și al exploziei. Evident că de vină n-au fost stâncile de care s-a lovit, ci faptul că a părăsit șoseaua pe care mergea în mare viteză. ¶ Deschiderea din 1989, pe mine personal, m-a interesat mai mult decât orice. O viață întreagă accesul meu în occident mi-a fost interzis. Nu fusesem decât în Bulgaria și URSS. Chiar și în Ungaria mi s-a refuzat viza pentru a participa la revelionul 1974. Acum se putea călători. Era formidabil! Cât timp avea să dureze această libertate nu se știa, așa că trebuia să profit. Orice alt obiectiv era cu mult mai puțin important. În martie 1990, cu puținii bani pe care îi aveam, am făcut prima excursie la Viena. Am fost inspirat, pentru că, imediat după aceea, Austria a introdus obligativitatea vizelor de intrare. Înainte de 1989 problema noastră era lipsa vizelor de ieșire din țară. În occident, eram așteptați cu brațele deschise. Acum situația se inversa. Nu mai aveam nevoie de vize de ieșire, dar accesul în țările occidentale devenea tot mai dificil. Am reușit totuși să fac câteva călătorii interesante, dar prima n-o voi uita niciodată, pentru că ea mi-a lăsat cele mai puternice impresii, tocmai pentru că a fost prima, deși a fost cea mai scurtă: doar până la Viena. Prima impresie a fost una de suprafață, ca pentru tot românul: vitrine strălucitor de curate, unde geamurile nu sunt lăsate să se opacizeze. La asta mă așteptam. Un șoc mai profund a fost cel al prețurilor: diferențe uriașe între diferite categorii de produse: ieftine în România și scumpe în Viena, sau invers. Curând am găsit și explicația: ceea ce era importat din țări subdezvoltate costa jenant de puțin, spre deosebire de produsele indigene, foarte scumpe. Spre exemplu, un ceas electronic chinezesc costa mai puțin decât un bilet de tramvai, la vremea când în România un ceas electronic era obiect de mândrie. Parcarea în centru timp de o oră sau două (nu-mi amintesc exact) a costat cu mult mai mult decât o pereche de pantofi. Am aflat dintr-un catalog că o medalie jubiliară românească din argint era evaluată la un preț mai mic decât valoarea argintului din care era făcută. Explicația era evidentă: Austria, aflată la extremitatea de răsărit a occidentului, practica prețuri de speculă, jefuindu-i practic pe cei ce, veniți din est, vindeau la orice preț numai să-și procure valută forte. Ce-i drept, majoritatea cumpărătorilor erau membrii ai nomenclaturilor comuniste care, la rândul lor, jefuiau în propria lor țară. Am cunoscut și câțiva români ce fugiseră înainte de 89, și stăteau acolo într-un soi de carantină, speriați că vor fi trimiși înapoi în România, țară ce devenise între timp liberă și democrată. Își vedeau astfel irosite sacrificiile pentru unii dramatice ce le făcuseră ca să fugă din țară. Stăteau de-a valma, oameni de cea mai bună condiție alături de infractori, erudiți cu inculți. În mod oficial, Austria era țara destinată prin tratate să găzduiască atât refugiații din est, cât și pe cei din vest, până la îndeplinirea formalităților. În acest scop, ea primea de la ONU banii necesari întreținerii lor. Evident că toți refugiații erau din est, pentru că din vest n-a avut nimeni ideea să emigreze în est, darămite fantezia să fugă, atâta timp cât puteau pleca încet, cu acte în regulă. (Experiența lui Panait Istrati se pare că fusese convingătoare până la urmă.) După o scurtă ședere (1-3 săptămâni) într-un lagăr, refugiații primeau un soi de domiciliu forțat undeva unde li se asigura casă, masă și puțini bani de buzunar, atât de puțini încât ar fi fost insuficienți pentru țigări, dacă nefericitul ar fi fost fumător. Nu aveau voie să lucreze, astfel încât șederea era extrem de greu de suportat din punct de vedere psihologic. Cei pe care i-am cunoscut eu erau cazați unii în Viena, iar alții în apropiere, într-un sat-stațiune estivală, pe malul lacului Neusiedler. Austriecii nu aveau decât de câștigat de pe urma lor, pentru că banii primiți de la ONU le asigurau un grad de ocupare de 100% pe tot parcursul anului, în timp ce, altfel, prin specificul locului, ar fi avut câțiva clienți doar în sezon și numai în weekend-uri. Tragedia acestor fugari era stresul așteptării, care putea să dureze peste doi ani. Înainte să-i cunosc, am crezut că persoanele cu o pregătire superioară sunt așteptate cu brațele deschise dincolo și admiteam că doar cei fără pregătire, sau cei care prezintă unele suspiciuni ar putea întâmpina ceva dificultăți. Mă înșelam! Aici ei nu contau ca persoane, ci doar ca numere, undeva pe o listă de așteptare. În funcție de țara pe care o solicitau și de numărul de imigranți aprobați de către țara respectivă, avansau pe listă până le venea rândul. La așa-numitul interviu discutau cu un funcționar interesat doar de aspectele politice. Numai după ce ajungeau în țara de destinație se punea problema găsirii unui loc de muncă, dacă se poate în acord cu pregătirea lui. Aceasta era soarta transfugilor. De aceea, soluția ideală era ca viitorul emigrant să-și aranjeze dinainte un loc de muncă, să evite lagărele pentru refugiați, dar pentru aceasta trebuia să obțină viza legală de ieșire din țară, ceea ce nu era la îndemâna oricui. Cu excepția domului Sfântul Ștefan, pentru care hidos este cel mai adecvat adjectiv, Viena este un oraș frumos, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. A știut să-și păstreze valorile din epoca ei de glorie. Oamenii ei, însă, parcă nu aparțin locului. Par veniți din altă parte. Evident, impresiile mele sunt extrem de subiective și superficiale, pentru că n-am stat decât foarte puțin și am cunoscut atât de puțini localnici, încât nu îndrăznesc nici măcar să afirm că aș avea o impresie. Mi-am amintit totuși că Hitler a fost austriac. Sunt curios ce părere au conaționalii mei rezidenți în Viena. Probabil că m-ar contrazice, pentru că altfel n-ar sta acolo. Muzicienii, în special, sunt atât de numeroși, încât ar putea forma în Viena un partid mai puternic decât UDMR în România. Pe ei nu i-am cunoscut, și îmi pare rău. În schimb, cei câțiva, puțini, pe care i-am întâlnit, m-au surprins negativ. În special unul dintre ei, plecat mai demult, avea acum aerul de expert. Mai târziu, a trebuit să recunosc că a avut dreptate, ceea ce m-a enervat și mai tare. Atunci, în naivitatea mea, credeam cu tărie că România va avea un drum glorios în următorii ani și că reintrarea ei în Europa va fi triumfală. Câteva domenii de activitate informatica printre ele aveau un mare viitor, credeam eu. Aproape că mi-a râs în nas. După el nimic nu mergea. Orice idee era sortită eșecului. Bine, bine
Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu |