Intre Doua Idealuri (7)
Cristache Gheorghiu

 


¶ Către sfârșitul anului 1972, ne-am mutat la Brașov. Ploieștiul fusese avantajos pentru relativa lui apropiere față de București, dar și față de munte, unde mergeam la fiecare sfârșit de săptămână. Fusesem un alpinist pasionat (altă idee năstrușnică) și, până să mă căsătoresc, escaladasem deja cele mai importante trasee din România și, în orice caz, pe toate cele de grad maxim de dificultate. În Ploiești stăteam foarte puțin din ceea ce s-ar numi timp liber. Acum însă parcă simțeam nevoia să ne „așezăm”. Bucureștiul avea multe avantaje, dar și unele dezavantaje, printre care distanțele mari și transportul. Metroul era abia în construcție. Dar cea mai mare dificultate ar fi fost transferul soției, medic, transfer ce nu s-ar fi putut realiza fără o relație puternică, relație ce nouă ne lipsea. În această conjunctură, Brașovul părea soluția ideală. Se înființase și acolo un centru de calcul, unde prezența mea părea să fie dorită, orașul era la poalele muntelui, iar cu o „pil㔠mai mică, oferită chiar de Centrul de calcul, puteam obține transferul soției. Dar, mai mult decât orice, era un oraș cu mult mai civilizat decât Ploieștiul și chiar Bucureștiul, privit în ansamblu. Cel puțin în opinia mea! Când mă gândeam la Brașov, aveam în fața ochilor lumea ce stătea la rând în mod ordonat în stații așteptând troleibuzul sau autobuzul. Aveam să mă înșel în multe privințe, dar atunci imaginea idealistă ce o aveam despre acest oraș a fost hotărâtoare: ne-am transferat.
Prima dezamăgire mi-a oferit-o un meseriaș ce părea serios, dar care nu s-a ținut de cuvânt. Pentru mine a nu fi parolist este un păcat capital și nu mă așteptam să mi se întâmple tocmai din partea unui brașovean. Când eram elevi, cine întârzia pentru prima dată la o întâlnire era pedepsit în mod simbolic. Cine, însă, întârzia de trei ori consecutiv, era eliminat din grup. Cât despre brașoveni, în imaginația mea îi asociam cu serozitatea germană și credeam că sunt adevărate monumente de punctualitate. Șirurile ordonate de oameni așteptând autobuzul dispăruseră încă înainte de a ne muta noi în Brașov. Capacitatea de absorbție a orașului fusese demult depășită de numărul mare de muncitori necalificați, aduși de la sate de către marile uzine brașovene, imigranți ce în majoritatea cazurilor nici nu-și mai propuneau să se adapteze. Erau deja majoritari, așa că, după ei, orașul trebuia să se adapteze regulilor stabilite de ei. Contrar aparențelor, Brașovul era totuși un oraș muncitoresc și lozinca „clasa muncitoare este clasa conducătoare” dădea deja roadele specifice.
Dezamăgirile începură să curgă. Aproape că nici nu le mai dădeam atenție, pentru că cea mai mare parte dintre ele mă privea personal și era legată de calitatea oamenilor cu are aveam de-a face în mod direct. În Centrul de calcul din Brașov, mai tânăr decât cel din Ploiești, aveam – o pot spune cu toată modestia – câteva atu-uri ce mă distanțau de ceilalți în mod incontestabil. În marea lor majoritate, noii mei colegi erau cu mult mai tineri, fără experiență în nici un domeniu. Obiectivul centrelor teritoriale era proiectarea și implementarea lucrărilor informatice pentru întreprin-derile din teritoriu. Întreprinderile erau deci beneficiarii noștri. Experiența mea în industrie n-o avea nimeni, majoritatea n-o aveau deloc. Ca programator, aveam deja doi ani de activitate ca profesionist și câteva lucrări serioase la activ, în timp ce ei abia se școlarizau. Despre cercetare operațională și altele de genul acesta nici nu auziseră. Fapt e că, la venirea mea în Brașov, nu exista nici măcar o singură lucrare în funcțiune. De unde eu credeam că voi face muncă de cercetare, să implementez programe de mare anvergură, etc., etc. (aveam deja câteva proiecte începute), a trebuit s-o iau de la început și să caut în mulțimea de angajați pe alte criterii decât cele profesionale câteva persoane cu ceva dotare, să le învăț primele noțiuni și să realizez în mare viteză primele lucrări funcționale. După ce am făcut-o, însă, nu m-a lăudat nimeni pentru că între timp relațiile se înăspriseră. Exista deja un grup de ariviști ce-și doreau funcții de șefi și care au fost stânjeniți de venirea mea. La presiunea lor, directorul s-a raliat cu ei (erau mai mulți, iar unii cu relații sus-puse), astfel încât prezența mea a devenit în scurt timp nedorită. Diferența de statură dintre mine și ei era mult prea mare pentru ca să-mi fac probleme, dar treptat am constatat că pierd teren. Cel mai tare m-am supărat atunci când, la un seminar de comunicări mai mult sau mai puțin științifice, organizat de Institutul Central de Informatică, directorul a plecat fără mine, însoțit doar de câțiva protejați. Nu le-a păsat că acolo lumea întreba de mine și nu de ei. Nu sunt lipsit de modestie dacă afirm că, în lumea mică a informaticii ce abia se năștea atunci în România, eu eram o persoană bine cunoscută și apreciată, îmi place să cred. Cei doi ani petrecuți în Centrul de calcul din Ploiești mă impuseseră. Impostorilor nu le păsa însă de argumente de acest fel. De altfel, cei mai mulți nici nu înțelegeau natura lucrurilor, darmite conținutul lor. Din fericire, au existat și alții, în special tineri interesați să se formeze profe-sional înainte de a aspira la posturi, tineri care mă susțineau, astfel că s-au format două tabere în război deschis. Delimitarea era netă: profesioniștii pe de o parte și impostorii de cealaltă.
Până la urmă, directorul a fost schimbat, dar nu cu unul mai bun, ci cu unul prin care partidul voia să se răzbune pe „recalcitranți” și mai ales să ne disciplineze. Ne-a obligat chiar ca în lunile următoare să întocmim conspecte ca la școală dup㠄materialele de partid”. A fost cel mai penibil director pe care l-am avut, mai jos cu mult chiar față de primii directori-muncitori de la începutul activității. Acesta, plecat dintr-un cătun, a venit ca ucenic într-o uzină brașoveană, de unde, incapabil fiind în toate posturile prin care a trecut, a fost omul preferat al organizațiilor de tineret, sindicat, partid etc., până când a ajuns inginer fără să fie student, și director la centrul de calcul, fără să înțeleagă nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui. Nici n-ar fi putut, pentru că incultura lui era aproape desăvârșită. Era însă foarte convins că, dacă el e superiorul nostru, a dovedit că este mai deștept decât noi. Mitocănia lui era fără margini, așa că mi-am permis să-i spun într-o zi că eu nu-mi doresc postul lui pentru că nu vreau să depind de șefii lui de la partid (eram de altfel sincer convins că nici n-aș fi făcut față dialogurilor ce se purtau acolo). Îmi doresc însă un director – îi zic – care să fie ca un deschizător de drumuri pentru mine. Pentru că tot nu mă înțelegea, i-am spus că ceea ce are el de făcut este să măture drumul (la figurat) în fața mea. N-a înțeles decât că vreau să-l jignesc și nimic altceva, pentru că nu m-a crezut. Era tipul de om care crede că ceea ce îi place lui place tuturor, iar ceea ce nu-i place lui nu place nimănui. În ceea ce privește jignirile, era obișnuit, pentru că era ironizat zilnic, nu numai de către noi. Chiar dacă de obicei nu realiza ironia, sau avea doar o bănuială, erau suficiente și cazurile în care era conștient de postura lui de țintă, dar suporta. Comportarea lui îmi aducea aminte uneori de întâmplarea din copilărie cu țiganca ce-și arăta fundul unui domn care o mustrase, bineînțeles, după ce luase o distanță apreciabilă. Asocierea nu era cu totul întâmplătoare, dar nu vreau să fac acum asemenea discriminări.
În ceea ce privește activitatea de comunicare științifică, dacă ei nu mă trimeteau, am început eu să fac astfel încât să fiu invitat de către organizatorii principalelor evenimente. În fața invitațiilor, nu puteau să mă refuze. De asemenea, mai publicam articole în reviste de specialitate. Lipsa de interes pentru lucruri serioase nu era doar în capul directorului. Într-o zi, un coleg etnic maghiar mi-a arătat un articol apărut în Ungaria ce făcea referire la un articol publicat de mine în România, articol ce a avut amabilitatea să mi-l traducă. M-am lăudat cu el în fața unui activist de la partid. Singura lui reacție a fost: „Da, păi nici cei din Ungaria nu sunt prea avansați în materie de informatică”.

¶ O rază de lumină am primit tot de la un director, dar nu de la acesta. Fostul meu director de la Centrul de Calcul din Ploiești, era acum la Institutul Central de Informatică (I.C.I.), forul nostru tutelar, pe post de șef al proiectului de cercetare științifică intitulat „Sistem informatic teritorial”. Cercetarea oficială se desfășura atunci în cadrul „Planului național unic de cercetare”, plan ce era împărțit în secțiuni, capitole, capitolașe și așa mai departe. O felie din plan era acest proiect al cărui șef era tocmai fostul meu director. Pentru că avea nevoie de executanți (el era doar șeful) și pentru că tema viza teritoriul, atunci el a cooptat câțiva informaticieni din orașele mari: Cluj, Timișoara, Suceava, și pe mine din Brașov. Am fost foarte bucuros din mai multe motive, printre care și acela că racolarea mea de către el era cea mai bună dovadă că mă apreciase, deși atunci când i-am fost subaltern am avut destule dispute. Dacă aceasta era o mângâiere de ordin sentimental, existau și avantaje concrete. În primul rând, lucram la un proiect oficial de cercetare științifică. În al doilea rând, aveam independență profesională totală față de Centrul de calcul, de unde primeam doar salariu. Evaluarea proiectului se făcea la fiecare sfârșit de an la București, fără altă participare brașoveană decât a mea. Lucrarea s-a desfășurat pe mai mulți ani și mi-a prilejuit noi experiențe.
Beneficiarul teoretic al proiectului era condu-cerea județului. Trebuia deci să intru în legătură cu cei mai înalți activiști de partid din județ, de la care trebuia să obțin la sfârșitul anului un document prin care ei să ateste că lucrarea mea este utilă și bine făcută. A început un joc bazat pe principiile:
– ei să se facă că sunt receptivi;
– eu să mă fac că-i cred și, mai ales, să nu deranjez.
Conținutul lucrării nu-i interesa și oricum nu l-ar fi înțeles. Obiectivul principal era un program de simulare a evoluției localităților din teritoriu după diferite scenarii posibile, ceea ce ar fi ajutat conducerea județului să ia decizii corecte. Primul pas a fost analiza corelațiilor dintre diferiții indicatori economici și sociali realizați în trecut, pentru ca, pe baza acestor corelații și a trendului, să simulez evoluția viitoare. Puteam vedea astfel la ce ne-am fi putut aștepta în viitor, care ar fi fost urmările unor decizii majore. O scenă amuzantă s-a întâmplat atunci când am arătat că programul ar putea servi printre altele și la stabilirea planului de școlarizare. Teoretic, planul de școlarizare se stabilea după solicitările trimise de întreprinderi dar, la terminarea școlii, absolvenții nu mai găseau de lucru în meseria pentru care se pregătiseră, pentru că întreprinderile își rezolvau între timp problema pe alte căi, dar și mai ales pentru că, incapabili să facă previziuni, solicitările întreprinderilor vizau prezentul și nu viitorul. Aceasta era explicația oficială, pentru că pe cea reală am aflat-o prin amabilitatea unei persoane care cunoștea bine situația: planul de școlarizare se stabilea de către Inspectoratul școlar astfel încât să dea de lucru cadrelor didactice existente, care nu erau puține, pentru că și „pilele” erau multe. Brașovul școlariza astfel cu mult mai mulți muncitori decât avea nevoie. Cum programul meu i-ar fi deranjat, am fost sfătuit să renunț.
Obținerea datelor statistice era, de asemenea, o problemă extrem de dificilă pentru că datele oficiale erau afectate de deformări menite să ascundă realitatea, s-o cosmetizeze. Uneori aflam coeficienții, sau algoritmul deformării, când exista unul. Cu trecerea anilor, datele nu erau bune chiar de nimic, și atunci trebuia să caut alte căi pentru a le afla. Mergem des la Comitetul județean de partid, spre disperarea directorului, unde i-am cunoscut aproape pe toți activiștii de rang înalt. Cu cei obișnuiți, de regulă ne zâmbeam frumos când ne întâlneam pe coridoare, dar fără să discutăm nimic, dacă era posibil.

¶ Al XVI-lea Congres mondial de istoria și filozofia științei s-a ținut la București în 1981. Cu această ocazie, Academia Română a editat o serie de cărți intitulat㠄Istoria Științelor în România”, câte una pentru fiecare domeniu (matematică, fizică, medicină etc.) printre care și una dedicată ciberneticii. Aici, numele meu apare de mai multe ori, atât în textul principal, cât și în „Studiul bibliografic privind contribuția românească la dezvoltarea ciberneticii”, prin două dintre lucrările publicate de mine până la acea dată. Am fost singurul informatician din Brașov citat. Bineînțeles că eram, și sunt, foarte mândru, aceasta fiind o recunoaștere obiectivă a mea, cu atât mai mult cu cât nu cunoșteam pe nimeni din comitetul de redactare. Urmarea e ușor de bănuit: cu excepția soției și a câtorva rude, invidia celor cărora le-am arătat cartea a fost atât de evidentă, încât după scurt timp am preferat să o țin sub tăcere. Între timp, dobândisem înțelepciunea alpinistului, care păstrează pentru el și cei câțiva cunoscători satisfacțiile unei escalade reușite și nu riscă să intre în gura celor ce oricum n-ar înțelege nimic.

¶ Pentru că orice om are o pasiune, sau ar trebui să aibă, am ajuns în situația să o recunosc și eu pe a mea. Aceasta era pictura. Adevărul este că a durat ceva până când am realizat eu însumi acest lucru. Aveam o colecție de albume de artă cum n-am văzut la nici un artist plastic, deși am cunoscut destui. Îmi plăcea doar să privesc lucrările făcute de alții. În orice oraș important pe care îl vizitam, căutam galeriile de artă. În București, unde mergeam cel puțin o dată pe săptămână, cu excepția primilor 10 ani de activitate, când stăteam cu săptămânile. Ori de câte ori aveam o clipă liberă, intram într-o galerie de artă, iar dacă nu era nici una remarcabilă, la muzeul de artă. Dacă spun că l-am vizitat de 1.000 de ori, pare o exagerare grosolană, dar înmulțiți cele 56 de săptămâni ale anului cu 30 de ani de activitate și veți constata că exagerarea nu mai e chiar așa de mare. Adevărul e că n-am fost de 1.000 de ori, dar am fost de enorm de multe ori, de mai multe ori decât marea majoritate a artiștilor plastici consacrați. La Moscova și Leningrad, sigurele orașe mari pe care le-am vizitat înainte de ’89, la celebrele lor muzee (Ermitaj, Tretiakov etc.) intram dimineața cu grupul de turiști, de care aveam grijă să m㠄rătăcesc”, și mai ieșeam seara.
Și totuși, încă nu mă gândeam să pictez. Aveam prea mult respect pentru clasici. Nu știu dacă mi-am pierdut respectul, sau s-a întâmplat altceva, dar într-o bună zi mi-am zis că trebuie să încerc și eu. Iar acel ceva nu era nici mai mult nici mai puțin decât portretistica. Peisaje fac mulți, chiar prea mulți, nu mai vorbesc de flori, abstract poate oricine, dar portret mai greu. Inutil să spun că, în lipsa meșteșugului, primul portret, care ar fi trebuit să fie mai grozav ca un Rembrandt, n-am îndrăznit să-l arăt nimănui. Hotărât lucru, trebuia să mă instruiesc. În orice profesiune, pe lângă artă, există și meșteșug. Unele pretind mult meșteșugul și mai puțină artă, adică talent, altele invers. Talentul fără meșteșug, însă, nu produce nimic, indiferent de profesiune. Ce era de făcut? Am procedat ca inginerul: am căutat documentația tehnică, adică manualele de instruire. Un intelectual, odată ce și-a însușit o profesiune, se poate specializa cu ușurință și în alte discipline, fără să reia școala de la început. Școala este importantă pentru formarea unui mod de gândire și nu pentru suma cunoștințelor însușite, ce pot și trebuie multiplicate după absolvire de un mare număr de ori. Ce mai contează câteva manuale pe lângă mulțimea celorlalte? Da, dar în disciplinele științifice, ori artele plastice sunt orice altceva în afară de știință. Manuale? Nu există așa ceva, în sensul manualelor din celelalte domenii, în care instruirea se realizează prin metode sistematice. Pictura nu este o știință, nici măcar în măsura în care este muzica. Muzica, da, are manuale de predare, are metode, deși este nevoie și de profesor. Este aproape o știință. Nu întâmplător un muzician își începe cariera din copilărie. În muzică nu se poate trișa! Artele plastice în schimb, se învață în modul cel mai meșteșugăresc cu putință, ca acum 1.000 sau 10.000 de ani: în jurul maestrului, care le arată discipolilor câte ceva din secretele sale, pe măsură ce își aduce aminte, în timp ce învățăcelul lucrează. Ca să fi urmat eu un institut de arte plastice, nu aveam timp și nu mai eram nici foarte tânăr. Școlile populare de artă nu intrau în discuție, în nici un caz. Eram totuși un intelectual, chiar dacă, așa cum spunea răposatul, dar simpaticul Iosif Sava, un „simplu” inginer. Mă aflam din nou în fața unei dileme din care nu puteam ieși decât însușindu-mi metoda uzuală. Dar, dacă nu mă pot duce la un institut de arte plastice, să învăț pe lângă un maestru, pot să mă împrietenesc cu artiști consacrați de la care pot învăța într-o manieră aproape identică. Și așa am făcut. În fond, nici Grigorescu n-a fost la vreo școală, cât despre Țuculescu, el a fost medic. După vreun an am avut prima participare la o expoziție colectivă de amatori, după încă unul, prima expoziție personală, iar astăzi, după numeroase altele, mă consider profesionist, indiferent de opiniile adverse, care, oricum, nu mă interesează.

¶ În 1975, am vizitat Bulgaria. De fapt, litoralul bulgăresc, și asta pentru că prețul biletelor pentru un sejur în Bulgaria, cu transport cu tot, era mai mic decât pe litoralul românesc. Am mai avut parte și de alte surprize, nu numai din categoria celor mărunte, ci chiar subiecte de reflecție. Bulgaria a fost, de fapt, prima țară pe care am vizitat-o, cu adevărat, pentru că excursiile în grup, în URSS, erau organizate numai pe trasee dinainte stabilite și numai în orașele mari, astfel încât nu se poate spune că vizitam țara. De altfel, interesul meu în Leningrad și Moscova era limitat la muzeele de artă, cu adevărat remarcabile. În Bulgaria, o primă surpriză, ce părea neplăcută, s-a dovedit a fi norocul nostru: la frontieră am fost anunțați că nu putem fi cazați la Albena, pentru care plătisem biletele, ci în Varna, la particulari. Norocul a fost dublu. În primul rând, Albena era încă în construcție, și n-ar fi fost deloc o plăcere să stăm în mijlocul unui șantier. Noi însă nu știam acest lucru la plecare. Ni se spusese că Albena este o stațiune terminată, precum Mamaia noastră. În al doilea rând, stând la particulari, am avut un foarte mare grad de libertate și posibilitatea de a-i cunoaște pe bulgari la ei acasă. Pentru masă am primit bonuri valorice cu care puteam mânca în oricare dintre restaurantele agreate de organizația lor de turism, deci dintre cele mai scumpe. Cum restul îl primeam în bani obișnuiți, în scurt timp am obținut banii necesari pentru a mânca mai ieftin oriunde în altă parte. Cu banii astfel obținuți am putut vizita și alte locuri. Aveam deci libertate de mișcare deplină. Ne-am permis chiar două excursii în afara localității, una în nord până la Balcic și alta până în sud.
O primă remarcă a fost ghidul bulgar, ce ne-a luat în primire de la frontieră. Era etnic bulgar ce învățase limba română, deși în Bulgaria erau zeci de mii de români. Pe unii dintre acești români am avut prilejul să-i cunosc la Varna. Lucrau în comerț, dar nu mai sus de poziția de chelner. Nici unul dintre ei nu vizitase România după război, pentru că nu li se dăduse voie, deși făceam parte din același „lagăr democrat”. La vestea că suntem români, veneau să schimbe câteva vorbe, dar cu teamă să nu-i vadă șeful. Unul dintre ei, aflând că suntem din Brașov, a plâns în fața noastră pentru că avea acolo un frate pe care nu-l mai văzuse de mulți ani. În ceea ce îl privește pe ghid, nu am văzut în viața mea pe cineva care să urască cu atâta înverșunare ca el. În general, cei ce învață o limbă străină devin fani ai acelei țări. La el însă, nu știu de ce s-a întâmplat invers. Știa o mulțime de mărunțișuri defăimătoare din istoria României, pe care le invoca cu asiduitate. Chiar și faptul că noi primisem cupoane pentru masă în valoare mai mare decât salariul lui l-a înfuriat, deși noi plătisem pentru ele în lei sume echivalente, așa cum se obișnuia pe atunci, atât în România, cât și în Bulgaria, iar el știa foarte bine acest lucru, dar invidia îl orbea. Ceea ce părea inexplicabil era de ce acest om trebuia să fie ghid? Se dovedea că politica bulgarilor era mult mai pragmatică decât a noastră, iar securitatea lor nu se limita la rolul de sperietoare a propriilor concetățeni.
Tot la capitolul politică, nu puteai să nu remarci portretele lui Brejnev și Todor Jivkov, întotdeauna împreună, primul, cu capul ridicat și privire de vizionar scrutând zările, iar al doilea, modest și cu capul plecat. Bulgaria era pe atunci copilul alintat al fratelui mai mare, capul de pod cel mai înaintat al lumii slave, dincolo de România latină. Aveau de aici și câteva avantaje, așa că poziția plecată a lui Jivkov nu era total gratuită. Ceea ce mi-a plăcut pe litoralul bulgăresc a fost calitatea amenajărilor turistice. Într-o contradicție surprinzătoare cu principiile comuniste – de care noi credeam că ne-am detașat oarecum –, zonele destinate turismului erau moderne, curate și aproape complet separate de zonele ocupate de populația autohtonă. Aici, politica bulgarilor s-a dovedit mai inteligentă decât a noastră, inteligență pe care se pare că au dovedit-o și mai târziu.
Cât despre locuitori, îmi amintesc o scenă ce
m-a amuzat. S-a petrecut într-un restaurant, unde la un moment dat a intrat un grup de „tovarăși” ce participaseră la o ședință important㠄la centru”. Erau îmbrăcați în costume de culoare închisă, majoritatea negre, și își târau cu greu hainele pe braț, pe o căldură într-adevăr insuportabilă. Purtau însă sandale, fără ciorapi....
Am mai fost în Bulgaria câțiva ani mai târziu, la Sofia, la un revelion. De data aceasta, organizarea a fost aproape inexistentă, iar Sofia mi-a apărut ca un oraș mai modest decât primele patru mari orașe din România, oricum incomparabil cu Bucureștiul. Clădirile sale monumentale, dacă le pot numi astfel, nu le egalează pe cele ale Iașului, Clujului sau Timișoarei, poate că nici măcar pe ale Brașovului. Știu însă bulgarii să-și conserve mai bine istoria.

 

 

Go to part: 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  17 

 

 

Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu
Published on the World Wide Web by "www.storymania.com"