Intre Doua Idealuri (6)
Cristache Gheorghiu

 


¶ Așa am ajuns în anul de grație 1968. Să nu-și imagineze cineva că a fost ceva grațios în acel an. Ba, ceva a fost, dar pentru mine, iar pentru asta nu a intrat în istorie, încă. Mă căsătorisem de mai bine de un an, și împreună cu soția mea, Margareta, hotărâsem să nu facem nuntă după formula generală impusă de masele de imigranți veniți din mediul rural, nunți la care momentul „darului” era scopul principal, iar ceremonia era plină de obiceiuri așa-zise tradiționale, de fapt un amestec de tradiție deformată și noutăți inventate de folclorul urban recent. Noi am organizat doar o petrecere simplă, acasă. În timpul concediului, am profitat de ocazie că mama mea, împreună cu o mătușă și soțul ei, judecătorul, se aflau la Văratec, și am efectuat ceremonia religioasă a căsătoriei în biserica Veronicăi Micle. A existat deci un moment grațios, dar istoria nu a consemnat însă acest eveniment.
Anul 1968 a intrat în istorie pentru invazia rușilor în Cehoslovacia. Invazie este un eufemism în acest caz, pentru că ei erau acolo încă din timpul războiului, doar că nu în centrul orașelor, ci în cazărmi. Armata sovietică plecase doar din România. În restul țărilor ocupate a rămas până după 1990, iar în unele încă se mai află și azi. Explicația invaziei trebuie căutată cu câțiva ani în urmă, chiar în URSS. După moartea lui Stalin, se produsese o oarecare relaxare, al cărei moment reprezentativ a fost guvernarea Hrușciov. Atunci sovieticii și-au retras trupele din România. Dar vechea gardă nu era dispusă să cedeze. În special mulțimea generalilor produși de război dorea să păstreze puterea pe care o dobândiseră, nu voiau să-și piardă avantajele. Așa se și explică înarmarea la cote ridicol de ridicate, nu numai în URSS, dar și în SUA. După o scurtă perioadă de derută, ei au câștigat puterea pe care nu au mai cedat-o decât prin moarte naturală. (Probleme asemănătoare avusese și SUA cu ofițerii creați, nu numai de cel de al doilea război mondial, dar și de cele din Coreea sau Vietnam, și are permanent, pentru că este încă o mare putere militară. Sunt cunoscute disputele lui Kennedy cu Edwin A. Walker, dar mai ales cu Lyman L. Lemnitzer, pe care a fost obligat să le rezolve personal, nu se știe cu ce sacrificii.)
În URSS, victoria politică internă a generalilor împotriva tendințelor de „umanizare”, venite din partea civililor, a fost marcată de guvernarea Brejnev, un tip în aparență modest, despre care nu se poate spune mai nimic decât că sub el generalii au făcut ce-au vrut. Dacă cu România se păcăliseră, acum, în Cehoslovacia, nu au mai riscat, iar încercările cehilor de a ridica capul, mișcare intrată în istorie sub numele de „Primăvara de la Praga”, nu a mai fost tolerată. Au intrat deci cu tancurile în Praga pentru a se impune în fața unor manifestanți ce nu aveau asupra lor nici măcar un băț. A fost Tiananmen-ul Europei, înaintea celui chinez, și se vorbește din păcate prea puțin despre acest moment important, nu numai pentru Cehoslovacia, dar chiar și mai important pentru România.
În România, lucrurile păreau să stea altfel, dar se va vedea curând că doar păreau. Dacă pentru cehi invazia din 1968 a fost doar o stopare a unei mișcări aflate abia în fașă și o încetinire a evoluției ce, oricum, urma să vină, pentru români a fost o întoarcere în trecut cu 20 de ani. Și iată cum! În săptămâna următoare invaziei, în timp ce noi așteptam cu sufletele la gură să vedem dacă rușii vor intra sau nu și în România, întreaga diplomație românească se străduia să obțină măcar o încurajare dacă nu și sprijinul occidentului. Atunci Ceaușescu a intrat în panică. Celebrul lui discurs de atunci, ultimul discurs patriotic, reflecta, nu eroism, ci curajul disperatului. Curajul i-a trecut imediat, când a aflat răspunsul occidentului: „nu ne interesează!” Iar disperarea l-a condus la prima lui decizie majoră, care a fost și cea mai importantă, poate că singura: a virat cu 180 de grade. Dacă până atunci nu făcea altceva decât să participe la manifestații grandilocvente organizate în „onoarea” sa, menite doar să satisfacă orgoliul prostului, în timp ce societatea își continua drumul în virtutea inerției, atunci Ceaușescu a decis să curme drumul României de revenire în civilizația europeană și a îndreptat țara către răsărit. Se vorbește mult despre unele evenimente concrete de mai târziu, dar decizia majoră a fost luată atunci, după acea săptămână teribilă din august 1968, când occidentul a spus NU, fără nici măcar un cuvânt de încurajare. Cine invocă alte argumente, fie că nu avea capul pe umeri în 1968, fie că are obligații diplomatice care îl obligă să-și modeleze limbajul.
Anul 1968 marchează începutul celei de a treia etape a comunismului în România, adevărata perioadă Ceaușescu, pentru că a început odată cu prima lui decizie majoră, dar și adevărata perioadă comunistă, liderii ei fiind din ce în ce mai mult produse ale educației comuniste, recrutați și promovați după criteriile lui Ceaușescu. Primii ani au fost încă buni. Ceaușescu moștenise o structură administrativ-politică, și a avut nevoie de ceva timp ca s-o ajusteze după gustul lui. Dezastrul avea să vină, pe măsură ce noua garnitură de lideri ajungea la maturitate. Consider de aceea că, în România, comunistul perfect este cel care în 1989 tocmai își terminase liceul, deci avea 19 ani.


¶ Odată cu deschiderea economică către vest, România a început să participe la licitații internaționale, unde licitatorii străini erau mult mai eficienți pentru că aveau posibilitatea să comunice rapid cu cei de acasă, și foloseau tehnică de calcul performantă, în timp ce românii abia dacă reușeau să dea un telefon, iar dacă reușeau, fie că nu găseau pe cine trebuia, fie că acesta nu era capabil să ia o decizie pe loc. Așa se face că s-a hotărât dotarea țării cu echipamente de calcul și instruirea corespunzătoare a unor specialiști. Eu am aflat de un curs de analiști-programatori organizat de proaspăt înființatul „Centrul de calcul economic și cibernetică economică”. Cum nu m-ar fi trimis nimeni acolo, m-am prezentat din proprie inițiativă la concursul de admitere în speranța, nu numai că voi reuși, dar că voi forța astfel mâna conducerii întreprinderii în care lucram, ei neputând refuza o inițiativă ce se „înscrie pe linia partidului”. Eu am reușit, dar ei nu s-au lăsat intimidați. Totuși, la un compromis tot am ajuns. După îndelungate consultări cu șefi mai mari, au acceptat să urmez cursurile, dar ca fiind în concediu fără plată. Noroc că mă căsătorisem între timp, deci existau două salarii în familie, iar soția m-a susținut și încurajat să merg mai departe. A fost o jumătate de an de restricții majore, pentru că nici unul dintre noi nu era bogat. Sacrificiul m-a determinat, însă, să iau cursurile foarte în serios și să valorific fiecare secundă. Eram căsătoriți de mai puțin de un an, și aveam obligația morală să nu-i înșel așteptările.
Ca profesori, pe lângă cei de la catedra de cibernetică și alți câțiva de la politehnică și universitate, am avut și instructori de la firma I.B.M., în special pentru probleme de programare, românii fiind axați mai mult spre teorie: matematică aplicată, cercetare operațională, analiză numerică, statistică etc. Deși era doar începutul meu în informatică, atunci, în timpul cursurilor, am prins gustul pentru analiză, pe care o priveam ca pe o supra-știință, pentru că includea cunoștințe din mai multe domenii. Am reflectat mai târziu dacă opțiunea mea a fost bună, deoarece – așa cum se întâmplă de multe ori – cu cât domeniul este mai larg și cere cunoștințe mai complexe, cu atât evaluările sunt mai relative, situație de care profită impostorii, ceea ce s-a și întâmplat. Deocamdată, eu eram de-a dreptul îndrăgostit de ceea ce învățam. Făceam naveta între Ploiești și București cu mașina, majoritatea timpului iarna, pe o șosea cu doar două benzi de circulație, care doar mai târziu s-a lărgit la patru. Dimineața, deși era întuneric și de cele mai multe ori gheață, era bine fiindcă șoseaua era liberă, iar cele câteva mașini erau conduse de șoferi experimentați. Când mă întorceam, însă, deși era lumină și șoseaua curățată, se circula mult mai greu din cauza indisciplinei rutiere.
După terminarea cursurilor, am revenit în întreprindere, unde am fost asigurat că nu e nimic de făcut pentru un informatician, astfel că am început să caut o oportunitate în altă parte. Pentru a dovedi că nu este în întregime refractar, același director de care încă nu scăpasem – atelierul de proiectare în care lucram acum era tot sub tutela întreprinderii – mi-a „trasat o sarcin㔠cu următoarele cuvinte (pot cita din memorie pentru că momentul a fost important pentru mine): „Problema cea mai importantă și care ne frământă pe noi în acest moment este cea a calității. Dacă în această privință poți face ceva cu calculatoarele alea ale tale, bine. Dacă nu, altceva nu ne interesează”. Gândul lui se fonda pe ideea că un calculator calculează, în timp ce calitatea este ceva non-cuantificabil, astfel că scăpa de obligația de a valorifica noua mea pregătire.
În ceea ce privește calitatea, într-adevăr ea era o problemă nu numai acolo. Efectele comunismului și ale economiei centralizate începeau să se vadă peste tot. Nu o dată am asistat la scene în care conducători de diverse ranguri cereau explicit să se acorde mai mică atenție calității, chiar să se accepte produse în afara toleranțelor admisibile, doar pentru a mări producția. Cantitate în dauna calității!
Eu am luat propunerea directorului drept o temă de cercetare și – deși nu aveam un calculator la dispoziție – m-am folosit de posibilitățile oferite de matematica statistică, efectuând manual cele câteva calcule necesare. Am cerut dosarul reclamațiilor din ultimul an (ce-i drept erau foarte multe) și am făcut o statistică a defectelor pe categorii de produse și operații tehnologice. Totul prin diagrame și calcule statistice clasice. Am evidențiat astfel activitățile și locurile generatoare de defecte, adică tocmai cele ce ar fi trebuit să fie în atenția conducerii. În același mod, pentru cele mai frecvente defecte, am identificat chiar și câteva cauze. În secția de turnatorie, spre exemplu, prin diagrame de tip Gauss cu două cocoașe sau cu vârful deplasat față de dimensiunea nominală, am identificat forme de turnare greșit construite. Pe de altă parte, cu ajutorul secretarei, am înregistrat locurile în care directorul își petrecea timpul în vizitele sale de lucru prin ateliere. Știam că plăcerea lui era să stea în biroul unui șef de atelier, un tip fără studii, dar în prezența căruia directorul se simțea cu mult mai bine decât în cea a inginerilor, el fiind unul dintre cei cu studiile făcute mai pe înserat, când nu se vede prea bine, și plecat evident dintre muncitori.
După ce mi-am terminat „studiul”, i-am prezentat mai întâi statistica defectelor și a locurilor în care se produc cele mai multe, ceea ce, pe de o parte l-a impresionat, dar pe de altă parte l-a lovit, fiind o abordare mai științifică, diferită radical de vorbăria goală obișnuită din ședințe, vorbărie ce nu viza nici o acțiune concretă. Lovitura de grație a venit însă atunci când i-am arătat statistica „activității” lui, în locuri parcă special alese, diferite de cele în care ar fi trebuit să fie mai des dacă într-adevăr l-ar fi preocupat problema calității. Recunosc că a fost o obrăznicie din partea mea, chiar dacă prezentarea i-am făcut-o între patru ochi, pentru a nu-l compromite public, dar a meritat. Între timp, îmi găsisem un alt loc de muncă, astfel c㠄analiza calității producției” n-a făcut decât să-mi ușureze aprobarea transferului.
Înainte de transfer, aș vrea să relatez o scenă din timpul căutărilor mele, dar cu învățăminte pe durată mai mare. S-a întâmplat la Institutul de proiectări pentru instalații petroliere (I.P.I.P.), unul dintre puținele institute de proiectări ce nu se afla în București, ci în Ploiești. Institutul urma să primească un calculator din Anglia, iar trei ingineri erau deja acolo pentru specializare. Mă gândeam că pe lângă cei trei ar putea lucra și un al patrulea, așa că m-am prezentat la director. Acesta, un tip în vârstă, rămas acolo ca printr-o minune încă de pe vremea SOVROM-urilor, era o excepție rarisimă de la regulă: era deștept și cultivat. M-am simțit onorat să mă aflu în fața lui. Nu m-a angajat, dar se pare că i-am plăcut, pentru că mi-a explicat cu sinceritate că până ce și posturile celor trei aflați la studii în Anglia erau deja vânate de câțiva ariviști pentru care se fac presiuni la care nu poate rezista. (Aveam astfel explicația faptului că el rezistase de atâția ani pe post. Abilitatea lui era într-adevăr remarcabilă.) Ce-i drept, nu mi-ar fi făcut nici un serviciu dacă m-ar fi angajat, pentru că, în afara dificultăților pe care i le-aș fi creat, eu însumi n-aș fi rezistat mâncătoriei interne. Mai târziu, am aflat că nici măcar cei trei din Anglia n-au reușit să lucreze în oficiul de calcul proaspăt înființat. Unul dintre ei a rămas acolo, iar ceilalți au fost obligați să părăsească chiar și institutul. Ceea ce m-a iritat puțin în timpul discuției, dar mi-a plăcut mai târziu, judecând retrospectiv, a fost un sfat ce mi l-a dat în mod indirect. De trei sau patru ori m-a întrebat unde lucrez și de fiecare dată schița o grimasă de nemulțumire. Eu lucram într-o întreprin-dere, dar insistam asupra calităților mele intelectuale și în special asupra calificării recente. Prin strategia lui el voia să-mi spună că, în general, oamenii judecă superficial, de la general la particular, iar în momentul în care răspunsul este negativ, interesul lor dispare și nu mai aprofundează nivelele inferioare. În cazul meu, postura de salariat într-o întreprindere mă dezavantaja în lumea intelectuală. Știam acest lucru, îl simțisem deja, dar el mi-a spus-o în stilul lui, pentru ca în finalul discuției să-și ceară scuze pentru că nu mă poate ajuta primindu-mă în institutul lui, dar m-a sfătuit aproape părintește să-mi caut un loc de muncă corespunzător aspirațiilor mele.
Oportunitatea s-a ivit aproape imediat. Institutul județean de arhitectură și proiectare în construcții avea nevoie de un inginer pentru funcția de șef de proiect pentru lucrări cu caracter tehnologic. Chiar atunci institutul trebuia să execute un proiect care cuprindea o turnatorie de fontă, iar eu aveam oarecare experiență, întreprinderea în care lucram având și ea una. Nu avea nici o legătură cu informatica, dar era un institut de proiectări, deci urmam cumva sfatul ce tocmai îl primisem. Timpul informaticii adevărate în România încă nu venise, dar era aproape, și mai bine mă găsea într-un institut de proiectare decât într-o întreprindere.

¶ Ca șef de proiect am avut ocazia să cunosc direct câțiva activiști de partid de rang ceva mai înalt, și să observ nu numai relațiile dintre ei și noi, dar și relațiile dintre ei. Ceea ce m-a impresionat a fost duritatea acestora din urmă. Nu voi vorbi despre contactele mele personale, pentru c㠖 deși instructive pentru mine, eu nu făceam parte din „nomenclatură”, iar cu cei din afara ei nici activiștii nu riscau prea mult, de teamă să nu primească replici usturătoare. Câteva asemenea scene făcuseră epocă devenind memorabile. Ele circulau din gură în gură și serveau drept învățătură de minte pentru orice activist. Nomen-clatura începea cu directorul oricărei întreprinderi sau instituții, pentru că ei erau numiți de partid, deci erau direct dependenți de acesta și, în consecință, obligați să-și suporte șefii. Am asistat cu stupoare la scene în care activiști inculți se adresau într-un limbaj mitocănesc directorului institutului – un om totuși educat și bun profesionist, de altfel (o altă excepție de la regulă) – care suporta totul cu capul plecat. Asta ca să nu mai vorbesc despre inepția pretențiilor lor. Tot atunci am auzit o expresie a unui jurist, membru al nomenclaturii și el: „cel care a fost exploatat știe cel mai bine cum să-i exploateze pe alții”. Nu cred în adevărul afirmației, cel puțin din două motive:
1) majoritatea activiștilor fuseseră copii înainte de război, astfel încât nu apucaseră să cunoasc㠄exploatarea” pe care o invocau, și 2) atributele conducerii unei societăți le erau total necunoscute. Ceea ce exprimau ei era doar imaginația lor despre conducere și exploatare, imaginație fondată pe o totală ignoranță. Ceea ce făceau ei nu era nici măcar exploatare, ci doar simpla răzbunare din motive de ură față de cei ce le erau superiori din punct de vedere intelectual. Trecuse etapa „luptei de clasă”. Vechea burghezie, cea pe care își propuseseră s-o distrugă, practic nu mai exista, deci „dușmanul de clas㔠dispăruse. Cei care n-au fost exterminați erau deja prea în vârstă pentru a mai prezenta vreun pericol. Primii activiști rămăseseră fără obiectul muncii. O nouă generație a apărut. Societatea avea și ea o nouă clasă conducătoare, clasă constituită conform cerinței de a fi „de-al nostru”, ceea ce însemna nu numai apartenența la același grup mafiot, ci și același nivel de mitocănie. Cineva a spus că nu se numește democrație tipul de societate ce se edifica în Europa de est, ci „golano-crație”. Iar pe măsură ce noii lideri căpătau siguranță, le creștea și aroganța. Nu era însă distanța pe care și-o ia orice om instruit față de altul mai puțin instruit, dar pe care totuși, în măsura timpului disponibil îl ascultă, pentru că de la oricine ai ceva de învățat. Dimpotrivă, era distanța impostorului parvenit, care nu vrea să-și deconspire ignoranța în fața celorlalți. De asemeni, remarcabilă era strădania lor de a nu se implica în probleme concrete. Activiștii dau doar ordine fără să-și asume responsabilități. Unul dintre principiile nescrise, dar cu atât mai respectate printre activiști, era să nu lase în urma lui nimic scris. Nici vorbă de vreo semnătură.

¶ În 1970, nu știu prin ce minune, după Cluj și Timișoara, Ploieștiul a fost ales ca, odată cu Iașul, să înființeze centre teritoriale de calcul electronic. În anii următori s-au înființat treptat în toate județele, dar noi, fiind în primul eșalon, am avut toate avantajele, dar și dezavantajele deschizătorilor de drumuri. În ceea ce mă privește, am intrat în lotul de români instruiți direct de către tehnicieni francezi, Franța fiind țara care ne-a vândut licența de fabricare a calculatoarelor elec-tronice. La 1 august 1970, eram așadar printre primii angajați ai Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Ploiești și cursant la programul de instruire ce făcea parte din contractul prin care România cumpărase de la firma C.I.I. Franța, licența pentru fabricarea de calculatoare. Franța nu era cea mai potrivită alegere, dar la mijloc se afla o decizie politică: în aceeași perioadă, România a cumpărat tot din Franța licențe pentru automobile, elicoptere etc. Oricum, aceasta nu era problema mea. Problema mea era că trebuia sa re-învăț limba franceză, cursurile fiind cu instructori francezi. Franceza destul de subțirică pe care o învă-țasem în liceu aproape că o uitasem. Plecam la cursuri dimineața – din nou naveta Ploiești – București –, de data aceasta pe o șosea lărgită pe aproape jumătate din drum, dar și în lucru pe mai multe porțiuni, și mă întorceam atât de obosit, încât aveam senzația că am dormit tot drumul. Evident că nu dormeam, pentru că trebuia să conduc mașina, dar odată ajuns acasă, nu eram capabil să-mi amintesc nimic din evenimentele rutiere. Mâncam, dormeam o oră, apoi încercam să descifrez din documentație ceea ce nu înțelesesem la cursuri. Seara, învățam din greu la franceză. A fost un program mai mult decât intensiv: a fost epuizant. Franceza mea era încă precară și trebuia să depun eforturi sporite. Vorbeam cumplit, dar înțelegeam destul de bine. Din nou, soția a trebuit să-mi suporte programul dificil, dar cel puțin de data aceasta era pe bani; salariul mergea. Îmi spunea că, uneori – când tot din cauza oboselii – vorbeam noaptea prin somn, ceea ce nu fac de obicei, vorbeam în franceză, dar mai corect decât în timpul zilei. Îmi amintesc o scenă de pe la sfârșitul cursurilor, când mă mai relaxasem, și ne-am permis o vizită la o familie prietenă, nu departe de casă. Pe drum, ne-am încrucișat cu o pereche care
mi-a plăcut. Aș fi vrut s-o mai văd, mai ales pe ea, așa că, după ce ne-am intersectat, am aruncat o privire către oglinda retrovizoare, dar aceasta nu era acolo pentru că noi mergeam pe jos mai mult de o sută de metri. De aproape jumătate de an nu mai mersesem pe jos. Singurele drumuri au fost cu mașina la cursuri și înapoi.
Cursurile s-au încheiat cu teste de verificare nu numai a cunoștințelor, dar și cu unul de limbă franceză, urmând să plecăm în Franța pentru două luni. Am fost fericit să trec cu brio testele, inclusiv cel de limbă franceză, pentru care eram foarte bucuros, dar asta nu înseamnă că am și plecat în Franța. Au plecat alții în locul nostru. Doar câțiva dintre noi au plecat, dintre aceia care erau de la început siguri că o vor face. Am văzut din întâmplare mai târziu o scrisoare de reproș a francezilor, pentru că în locul celor instruiți în România au trimis alții complet inutilizabili, dar asta nu mai folosea la nimic. Am regretat desigur că nu am fost în Franța – ar fi fost prea frumos ca să fie și adevărat –, dar eram mulțumit că pășisem de data aceasta într-un domeniu care îmi plăcea și care, în plus, era unul de vârf.
Spuneam mai devreme că, pe lângă avantajele deschizătorilor de drumuri, existau și dezavantaje. Primul a fost cel al efortului depus, dar acesta aproape că îmi făcea plăcere. După seria noastră, însă, au urmat serii după serii de cursuri, predate mai întâi chiar de noi, apoi și de către alții, pe măsură ce se formau noi cadre. Noii cursanți, însă, nu mai erau la fel de motivați. O mare parte veneau la centrele de calcul doar pentru că suna frumos, mulți cu relații, iar la cursuri plecau ca într-o vacanță prelungită. Tot noi eram cei care trebuiau să dea răspunsuri la orice întrebare, fie și stupidă, să facem primele programe reale și să-i îndrumăm pe alții. În Ploiești eram doi în această situație. Am avut norocul să fim lăsați să lucrăm după voia noastră, pentru că atât directorul, cât și directorul adjunct nu se amestecau, și bine făceau, pentru că, oricum, nu s-ar fi priceput. Atunci am adoptat amândoi un principiu: „în viață trebuie să-ți construiești un astfel de cadru care să-ți dea picioare în fund atunci când te cuprinde lenea”. Formularea îi aparține, dar am adoptat-o și eu.
Învățam în continuare după documentația primită de la francezi. Lucrările de specialitate în limba română aveau să apară mai târziu, majoritatea traduceri mai mult sau mai puțin bune, efectuate de către câțiva dintre colegii de la cursurile pe care tocmai le terminasem. Eram șeful atelierului de proiectare (analiză + programare) iar subalternii așteptau de la mine soluții. Studiul devenise aproape singura mea activitate. După câțiva ani, vorbeam chiar bine franceza, pentru că acasă încercam să citesc și altceva decât documentații tehnice. Cu oarecare dificultate, îmi procuram cărți, dar mai ales reviste. Apăreau puține, doar din cele acceptate oficial, și nu apucau decât câțiva să le obțină. Pe mine exercițiul limbii franceze mă interesa mai mult decât conținutul, deși mi-ar fi plăcut, bineînțeles, să citesc și ceva atractiv. Am aflat și câteva lucruri interesante, mai ales pentru noi cei de dup㠄Zidul Berlinului”, care mai mult ne imaginam decât știam ceea ce se întâmpla dincolo.

 

 

Go to part: 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  17 

 

 

Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu
Published on the World Wide Web by "www.storymania.com"