Intre Doua Idealuri (5) Era perioada finalizării colectivizării agriculturii, următoarea mare prostie a comunismului după naționalizare, dar mai importantă chiar decât ea, pentru că naționalizarea a privit un grup restrâns de persoane, în timp de colectivizarea, pe majoritatea populației, România fiind atunci încă o țară eminamente agricolă, cu marea majoritate a populației rurală. Pentru finalizarea colectivizării, activiștii își formau echipe cu oameni de la oraș, forțați să-i însoțească pentru a-i impresiona pe țărani. Peste tot era o agitație nebună. Și pentru că am pomenit de colectivizare, în Anglia, agricultura a fost cea care s-a dezvoltat înaintea industriei, tocmai datorită interesului proprietarilor de a-și dezvolta intensiv proprietățile, dacă extensiv nu se mai putea. Valoarea oricărei proprietăți creștea dacă terenul era mai bine lucrat, mai bine valorificat. Termeni de genul exploatarea intensivă a terenului sau chiar organizare științifică erau la modă în Anglia secolului 18, iar mulțimea nevoiașilor, a cerșetorilor și a borfașilor din cartierele mărginașe ale marilor orașe, despre care citim în cărți sau o vedem în filmele cu subiecte de epocă, era rezultatul exodului lor de la sate, unde nu mai aveau de lucru. Industria s-a dezvoltat mai târziu și a profitat de existența acestei forțe de muncă ieftine, pe care a absorbit-o într-o oarecare măsură. (A mai avut un avantaj Anglia acelor timpuri: pe cei nedoriți i-a expulzat peste mări, pentru că se afla în plină perioadă colonială.) La noi s-a petrecut exact invers. Prin colectivizare, agricultura a fost distrusă, iar oamenii, cu timpul, și-au pierdut simțul gospodăresc. Nici chiar cei care, ajunși la oraș și instalați în casele naționalizate din centrul orașelor, nu au fost mai gospodari decât majoritatea celorlalți, pe care statul i-a așezat ca în raft în blocurile special construite. Casele din centrul multor orașe au devenit repede mai insalubre decât cele din mahalale. În spatele fațadelor se ascunde uneori un peisaj penibil, datorat exclusiv lipsei de civilizație a noilor locatari. Dar să revin la debutul meu ca inginer. În ceea ce privește profesiunea de inginer, ea era limitată la nivelul inginerului șef al unei întreprinderi. Toți directorii erau numiți de partid, și recrutați din rândul muncitorilor, deci fără studii superioare. În consecință, nici un inginer nu putea deveni director, după cum nici un director nu putea deveni inginer. Situația fiecăruia era clară, precis delimitată și fără conflicte majore. Au fost cazuri, chiar dacă rare, în care unii dintre acești directori se întâmpla să fie oameni cu bun simț. Lucrurile aveau să se schimbe, însă, repede. Prin 1960, deja se lansase ideea că directorii ar putea fi ingineri. Veste bună pentru naivi! Asta nu însemna că se vor recruta directori dintre ingineri, ci că se vor fabrica directori-ingineri. Partidul începuse deja să-și pregătească propriile cadre, recrutate tot dintre muncitori, dar care, cu un surogat de pregătire medie și cu un tratament special în timpul facultăți, căpătau o diplomă de inginer. Ceva mai târziu, însuși cuvântul partid își schimba tot mai mult semnificația. Din reprezentant al unei ideologii politice, el devenea o organizație de tip mafiot, dar oficializată de către stat. Iar cum, între timp, învățământul mediu devenise obligatoriu pentru toți tinerii, întreprinderile au fost desemnate să-și recruteze viitorii conducători din rândul personalului propriu. Pentru cei mai slab dotați dintre ei s-au organizat chiar cursuri serale speciale la care nu mai veneau studenții la facultate, ci se deplasau profesorii în întreprinderi. Aleșii îndeplineau deci două condiții: să nu fi reușit la facultate pe cont propriu. Evident că dacă ar fi reușit ar fi fost studenți și nu lucrători în întreprinderi. să fie în grațiile conducerii politice și administrative a întreprinderii, deci să fie agreat de rețeaua mafiotă comunistă. S-a mers până acolo încât unii lideri politici își angajau formal copiii pentru a fi trimiși la facultăți de către întreprinderi. Avantajul esențial, pe lângă o reușită sigură, era dobândirea unui dosar în terminologia de atunci, un curriculum vitae cum i s-ar spune azi, de viitor conducător. A fost un cameleonism similar cu cel al revoluționarilor apăruți ca ciupercile după 1989, dacă se putea și cu pedigri de fost țărănist, ca să preiau o exprimare a explozivului Mircea Dinescu. Oricum, diferența dintre nivelul lor și cel al unor muncitori autentici nu era mare, iar dacă exista una, ea era în favoarea muncitorilor. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun fiu de nomenklaturist care să fi fost ceva de capul lui. Cauza era mentalitatea greșită a părinților, care voiau să-și crească copiii așa cum, în imaginația lor, își închipuiau că procedau cei de dinainte. Nu știau bieții că educația serioasă presupune și sacrificii, că un copil este asemenea unui sportiv care trebuie să transpire dacă vrea performanță, iar părintele se comportă asemenea unui antrenor. Citisem nu mai știu unde despre programul de exerciții fizice (alergare, tras cu arcul, condus carul de luptă etc.) de dinaintea micului dejun al celui ce va deveni Ramses al nu știu câtelea, pe când avea 10-12 ani. Era mai epuizant decât al multor sportivi profesioniști maturi de azi. Iar după micul dejun, urmau lecțiile de religie, istorie militară, politică, gramatică, și câte și mai câte, pentru că un faraon era nu doar un arbitru iresponsabil, ci un conducător al tuturor acestor domenii de activitate, la care trebuia să se și priceapă. Patul de roze există doar în mintea naivă a celor ce văd doar petalele. Planta are însă și spini, ce parcă pentru a ne pune răbdarea la încercare, sunt permanenți și nu sezonieri. Dacă acești ariviști ar fi citit măcar Heidi, fetița munților și tot ar fi aflat câte ceva din vicisitudinile ce trebuie să le plătească un copil de aristocrat. Dar acești grobieni nu aveau nici măcar lectura poveștilor clasice. Aud și azi replici de genul: Lasă-l, e doar un copil, de parcă educația s-ar face la bătrânețe. S-au format deci două categorii de ingineri: ingineri-intelectuali; ingineri de partid În consecință, inginerii-intelectuali aveau aceleași limitări ca înainte. În schimb, ceilalți, deoarece căpătau o diplomă de inginer identică din punct de vedere grafic, își modificau brusc psihologia. Dacă la început directorii recrutați dintre muncitori și rămași muncitori își cunoșteau limitele, noii pui de șefi, la aroganța obișnuită a impostorilor, adăugau ranchiuna față de cei pe care, în sinea lor, îi știau superiori. Între timp, anii de secetă trecuseră, iar plata datoriilor de război, chiar dacă nu încetase complet, reprezenta o povară mai mică. Recoltele bogate din anii de după secetă i-au făcut fericiți pe mulți agricultori, mai ales cei proaspăt împroprietăriți, care începuseră să creadă că recoltele bogate sunt efectul comunismului. Oamenii simpli au această caracteristică: judecă pe orizonturi de timp foarte mici, adeseori doar la timpul prezent și atribuie guvernanților de la putere toate evenimentele prezente, bune sau rele, chiar dacă ele sunt efecte ale politicilor anterioare. Pentru orice om rațional, e limpede, spre exemplu, că orice persoană se comportă în conformitate cu educația pe care a primit-o în copilărie, orice investiție dă roade după implementare etc. Pentru oamenii simpli, însă, orice eveniment chiar și ploaia sau seceta este consecința guvernării prezente. Cei care au crezut vreodată sincer în valorile comunismului au fost astfel de oameni cu gândire rudimentară, recrutați în acea perioadă. N-a durat mult, însă, pentru că regimul mergea mai departe pe traseul lui, iar următorul pas a fost colectivizarea agriculturii. Tocmai cei care se bucuraseră de câteva recolte bogate, culese de pe micile parcele cu care fuseseră împroprietăriți, s-au văzut deposedați de proaspăta lor avere. Nu mai vorbesc de vechii proprietari, învățați de generații să se gospodărească cu puținul pe care-l aveau. (Foștii mari proprietari nu intră în discuție, pentru că ei zăceau demult în închisori, dacă nu muriseră între timp.) O altă alternativă, însă, a apărut pentru populația unei țări eminamente agricole: industrializarea. Mai întâi, cei fără nimic, apoi și ceilalți, au emigrat în masă către orașe, pentru că statul îi încuraja cu salarii sigure și destul de mari, locuințe gratuite, multe în imobilele din care fuseseră alungați foștii proprietari. Nostalgicii încă în viață aparțin acestei categorii. Industrializarea în sine n-a fost o idee rea. Dimpotrivă, era chiar necesară. Distrugerea agriculturii a fost, însă, o crimă. Din acest moment, sensul distructiv al comunismului devenea tot mai vizibil pentru cine putea înțelege. Nu mai era vorba de un sistem politic impus prin forța armelor, ci de unul care se construia din interior, ce-i drept după model străin, dar de către români. Comunismul este sortit unei singure generații. Odată ajunsă la maturitate, generația de tineri educați în spirit comunist devine autodistrugă-toare. În Rusia, comunismul a durat două generații, pentru că al doilea război mondial a mobilizat întreaga suflare pentru o cauză majoră, ceea ce a determinat o renaștere generală, fără a mai vorbi de jaful practicat în țările ocupate. Iar dacă lucrurile au mers cumva până la al 2-lea război mondial, extinderea sovieticilor peste țările Europei de est a slăbit puterea în interior, fiindcă, pe ansamblu, URSS nu mai era doar acea Rusie de mujici ușor de condus. În schimb, în România și celelalte țări ocupate, o singură generație a fost mai mult decât suficientă. La început, lucrurile mergeau chiar bine, iar oamenii erau conștiincioși. Tonul îl dădeau, însă, oamenii educați înainte de război, aflați acum la maturitate. Dacă tot nu mai aveau alternative, noul regim fiind deja bine și hotărât instalat, atunci măcar să lucreze cum trebuie. În fond, lucrau pentru România. Lor li se datorează relativa înflorire economică de după moartea lui Stalin și până în 1968. Acum, când scriu aceste rânduri, constatăm că acei oameni au îmbătrânit și au murit. Noul val a ajuns la maturitate, iar consecința s-a văzut. Industria creată atunci și care funcționa cu un randament acceptabil pentru acele vremuri, a ajuns astăzi un flagel social. Contrar aparențelor, cauzele nu sunt de dată recentă, ci își au rădăcinile în trecutul nu prea îndepărtat. Valul de proaspeți muncitori, datorită dimensiunii lui, a depășit capacitatea de asimilare a orașelor. În câțiva ani, populația urbană s-a multiplicat de câteva ori, evident prin aflux de imigranți din mediul rural. Prea puțini dintre ei, însă, proveneau dintre cei dispuși ca prin învățătură, seriozitate și muncă, să facă un pas înainte. Am menționat învățătura pe primul loc tocmai pentru că ea este și cel mai sigur criteriu de departajare. Oamenii de bune intenții sunt conștienți că numai prin seriozitate își pot construi o cariera solidă, iar aceasta începe prin învățătură și adaptare la mediul în care își propun să trăiască. Ei încep deci prin a se școlariza la nivelul cel mai înalt de care sunt capabili. Din păcate, majoritatea noilor veniți, recrutați cu precădere din extrema opusă, au fost aduși în masă ca muncitori necalificați, și îndoctrinați cu idei de genul destinului lor de clasă conducătoare. Odată ajunși la oraș, aceștia s-au simțit eliberați de orice obligație impusă de bunul simț tradițional. Dacă în satul în care copilăriseră nu-și puteau permite să fie necuviincioși, pentru că lumea i-ar fi arătat cu degetul, în noul mediu încălcarea tradiției urbane era chiar o recomandare a propagandei de partid, așa că n-au mai depus nici cel mai mic efort de adaptare. Dimpotrivă! Majoritari fiind, au impus ei regulile, reguli care nu erau nici măcar ale gospodarilor satelor, ci ale golanilor fără bună-cuviință. Uniți în cuget și ne-simțire au construit un univers al lor de mahala, opus și recalcitrant civilizației burghezo-moșierești. Iar după naționalizare, prin izgonirea foștilor proprietari, au mutat mahalaua în centrul orașelor, pentru a șterge orice urmă a trecutului, orice focar de infecție capitalistă. Marea lor majoritate nu a pășit niciodată în viață pragul vreunui teatru sau sală de concerte, nici chiar ale celor pentru copii. Ei chiar au devenit clasa conducătoare, pentru că așa și-a dorit partidul, dar nu ca muncitori. Golanocrație este de aceea un termen mai potrivit pentru acest gen de societate. Iar dacă raportul valorilor s-a inversat (cei buni sunt striviți, iar cei răi sunt promovați), atunci cine și de ce s-ar mai osteni să lucreze sau să învețe? Abia în această fază comunismul este pe deplin instalat. Orice țară chiar și cele ce se pretind democrate este condusă de o rețea de potentați. Deosebirea constă în aceea că, în timp ce în țările prospere conducerea este judecată după eficiența cu care gestionează economia, în țările comuniste rețeaua este de tip mafiot, nimeni n-o poate judeca, iar promovarea se face pe baza răspunsului la întrebarea dacă este sau nu de-al nostru. În ceea ce mă privește, odată intrat în activitate, inevitabilul s-a produs: am constatat că profesia de inginer de producție, așa cum era ea practicată în economia centralizată, nu mi se potrivește. Ea era limitată la activități de organizare și supraveghere, proiectarea fiind deja executată. Cât despre dezvoltarea întreprinderii, aceasta era o problemă dirijată la nivel central, după criterii ce țineau de dezvoltarea generală a economiei, nivel la care întreprinderea nu avea nici un rol decizional. Iar eu visam la o activitate de concepție! Ea exista, dar numai în institutele de proiectare și cele de cercetare, câte unul pentru fiecare minister, majoritatea la București. Exista o excepție, cea a construcțiilor civile, unde încă din anii 50, institutele de proiectare erau subordonate conducerii regiunilor, conform împărțirii administrativ-teritoriale de atunci. Pentru celelalte domenii, abia la sfârșitul anilor 60 s-a permis întreprinderilor să-și creeze compartimente proprii de proiectare, și chiar înființarea unor centre de proiectare independente. Eu nu eram nici constructor, nu locuiam în capitală și eram în anul 1959. În plus, legislația pretindea să lucrezi minimum trei ani în producție. Abia după aceea puteai lucra altundeva. Când însă, după cei trei ani încercai să intri într-un institut de proiectare, spre exemplu, ți se reproșa lipsa vechimii în proiectare. Păi, cum să ai? Ar fi fost o ilegalitate dacă ai fi avut-o. Posturile scoase la concurs erau, de fapt, deja atribuite dinainte, concursul fiind o formalitate. Am avut ocazia mai târziu să cunosc un grup de studenți, fii ai highlife-ului roșu din București, veniți să petreacă împreună la schi ultima lor vacanță. Pe unii dintre ei i-am revăzut în iarna următoare. Am aflat astfel că toți membrii grupului lucrau în București, în institute sau instituții de primă mărime. Quod erat demonstrandum, sau cine poate oase roade. În ceea ce mă privește, am găsit o soluție de compromis: am lucrat în serviciul mecanicului șef, unde mai târziu am devenit șef. Asta însemna să mă ocup de menținerea în stare de funcțiune a dotării tehnice a întreprinderii, ceea ce presupunea și o mică doză de inginerie adevărată. În plus, deoarece conducerea întreprinderii era preocupată doar de probleme de producție, trebuia să rezolv singur toate problemele specifice. Pentru aceasta, lucram direct cu compartimentul corespondent din minister și colaboram tot direct cu alte întreprinderi. Era acest serviciu o întreprindere în întreprindere. Independența era un avantaj colosal pentru firea mea și un prilej de a învăța enorm de mult, pentru că orizontul de lucru era extrem de larg, de la probleme strict inginerești și până la abilitatea comunicării cu oamenii, fără a mai vorbi de problemele birocratice, de contabilitate etc. Exista, bineînțeles, și un dezavantaj, pentru că nu se poate altfel: la orice disfuncționalitate a producției, vinovat era găsit fie mecanicul șef, fie serviciul de aprovizionare, orice minciună fiind posibilă ca scuză în fața partidului, pe care trebuia s-o accepți în interesul imaginii întreprinderii. Unele erau de-a dreptul hilare, dar altele puteau fi enervante. Trebuie să mărturisesc că nu eram un angajat deosebit de atașat întreprinderii în care lucram, de fapt întreprinderilor, pentru că am schimbat câteva până să mă stabilizez. Eram doar conștiincios. Mai aveam, însă, o caracteristică care mă diferenția de majoritatea celorlalți ingineri: eram necăsătorit, încă. (Am făcut-o destul de târziu, la treizeci de ani.) Gradul suplimentar de libertate de care mă bucuram ca burlac era un avantaj pentru toată lumea, fiindcă eram trimis foarte des la București pentru tot felul de probleme, nu numai ale mele, ci și dintr-ale altora, pentru că oamenii sunt comozi și preferă să stea acasă, lângă soție și copii, iar altcineva să se deplaseze în locul lor. Acel altcineva eram eu, ceea ce îmi plăcea în mod deosebit. Au fost perioade când stăteam în capitală aproape tot atâta cât în provincie. Prietenii din București îmi cumpărau bilete la teatre și operă, participam la ceaiurile lor, ca și cum aș fi fost bucureștean. Dar avantajul cel mai mare era de cu totul altă natură. Contactele cu oameni din foarte multe locuri, inclusiv cu cei din minister, unde eram ca acasă de fapt, ca la serviciul de acasă m-au obligat să-mi adaptez comportamentul și mi-au oferit prilejul să cunosc oameni, caractere, relații dintre oameni, motivațiile lor, etc., etc. Constatam eu însumi că devin pe zi ce trece altfel decât cei ce stăteau acasă, în orizontul îngust al unui singur loc de muncă, printre aceleași personaje. ¶ În aceeași perioadă am cunoscut un domn pe cât de interesant, pe atât de important pentru mine, pentru că mi-a marcat viața într-o măsură pe care n-o realizam pe atunci nici eu nici el. Fusese deținut politic, și ca toți cei ce rezistaseră în închisorile comuniste a fost eliberat, dar cu domiciliu forțat într-un sat, fără drept de muncă și fără nici o posibilitate materială de întreținere. A supraviețuit prin mila unor săteni. Când l-am cunoscut eu, i se lărgise zona de restricție de la nivelul satului, la nivelul orașului Roman, și avea chiar dreptul la muncă, doar că nu-l angaja nimeni. Atunci l-am ajutat eu, intervenind la un prieten pentru ca să fie angajat. A obținut o funcție chiar onorabilă, pe care n-a mai părăsit-o până la pensionare, nici chiar după ce i s-au ridicat toate restricțiile. A fost traducător și documentarist în biroul tehnic al celei mai mari întreprinderi din oraș. Înainte de război, ca fiu de moșier ce era, fusese atașat la ambasadele române din Paris și Londra, foarte aproape de funcția de ambasador pe care ar fi ocupat-o atunci când ar fi ajuns la vârsta necesară. Pe atunci, un viitor ambasador într-o țară importantă, nu era trimis ca ambasador în țări mai mici, pentru ca apoi să fie transferat în țări din ce în ce mai mari, ci lucra de la început în țara pentru care se forma, dar în funcții diferite. După război, a luat cea mai catastrofală decizie a vieții sale: a venit în țară, pentru că era un moment politic important, iar el a apreciat că este oportun să fie aici și nu la Londra. A fost arestat imediat. Mi-am amintit iarăși dilema de la Vădastra: cum se face că acei țărani inculți erau mai bine orientați politic decât acest politician de carieră, un monument de cultură nu numai politică? Aici trebuie să-l citez pe Petre Țuțea: În lupta cu evenimentele politice majore, omul basculează între eroism și lașitate. Omul meu s-a dovedit a fi un erou, chiar dacă aparențele nu-l arătau. Eu l-am cunoscut însă după un deceniu și jumătate de detenție, timp în care caracterul lui este imposibil să nu se fi schimbat. Ceva totuși se pare că nu funcționează bine în educația noastră, chiar la cele mai înalte cote. Serviciul pe care i-l făcusem aștepta o recompensă. Urma doar ca eu să-i spun ce anume. Alegerea mea a fost cel puțin ciudată pentru acele timpuri: i-am cerut să mă învețe limba engleză, din care nu aveam nici o noțiune. Franceză știam ceva din liceu, deși nu prea bine. Mama știa mai bine, dar se vede că n-am fost destul de silitor. Noi învățaserăm limba rusă la școală, cinci zile pe săptămână, dar acum mă grăbeam s-o uit. A fost o greșeală, pentru că orice limbă cunoscută este un avantaj, dar pe atunci nu-l realizam. Am optat deci pentru engleză, pentru noutatea ei. Unii m-au considerat nebun. Pe lângă faptul că nu avea absolut nici o utilitate în acel moment, îmi putea crea și dificultăți de ordin politic. Abia scăpasem de cele datorate excluderii din UTM , acum părea că-mi bat singur cuie în tălpi din nou. Mulți mă ironizau întrebându-mă de ce nu învăț malgașa veche, nu pentru că mi-ar fi mai utilă, dar cel puțin nu-mi creează alte neplăceri. Oricum, nu puteam să comunic cu nimeni cu nici una dintre ele. Căpătasem probabil un oarecare grad de imunitate, pentru că, în ciuda avertismentelor, am continuat. Din păcate, n-a durat prea mult, pentru că, după puțin timp, am plecat din Roman la Ploiești, pentru a fi mai aproape de București, și multă vreme am întrerupt. Am mai reluat puțin din când în când, până când, timpurile schimbându-se, am reluat-o de data aceasta hotărât. A fost un avantaj esențial al vieții mele, dar atunci era doar un moft de moment, moft ce s-a dovedit a fi fost inspirat. Nu sunt un om credincios, dar unii pași pe care i-am făcut în viață parcă mi-au fost dirijați, fiindcă trebuie să recunosc că nu i-am făcut din calcul, ci la inspirație. Îmi mai amintesc că mama spunea de multe ori că, atunci când era disperată și situația în care se afla părea să fie fără ieșire, intervenea ceva neașteptat ce o scotea din impas. În general, lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, nu numai în ceea ce mă privește, dar chiar și pe ansamblul economiei naționale. După ce rușii își retrăseseră armata, România se orienta din ce în ce mai mult către occident. Se construiau tot mai multe întreprinderi cu tehnologie din vest, iar producția lor era exportată tot în vest. Bineînțeles, s-au făcut și greșeli, mai ales în întreprinderile mari, unde și partidul era mai activ. Este relevant, spre exemplu, faptul că industria ușoară s-a dezvoltat mai sănătos, decât industria grea, tocmai pentru că arivismul activiștilor de partid era cu atât mai bine satisfăcut, cu cât întreprinderea era mai importantă din punctul lor de vedere, și atunci implicarea lor era mai puternică. Industria ușoară, în schimb, n-a făcut decât să profite de relaxarea politică și să se dezvolte mai natural. Începuserăm cu toții să fim din ce în ce mai occidentali, chiar și unele încercări de inițiativă particulară în comerț au fost acceptate. Mulți nostalgici evocă și azi acei ani buni pentru România și cred că prosperitatea noastră efemeră a fost un rezultat al comunismului. Este o greșeală fundamentală, dar caracteristică pentru cei ce judecă politica superficial, într-un orizont de timp limitat, fără să gândească că actele politice importante au efecte pe timp îndelungat. Dacă ne referim la educație, spre exemplu, este limpede că adolescenții de azi vor deveni maturi peste 20 de ani și, eventual, politicieni peste 40, chiar 50 de ani. Abia atunci educația primită în copilărie va da roade, iar națiunea va profita sau va suferi de pe urma lor. Referitor la anii 60, trebuie să remarcăm că, atunci, la maturitate, se aflau oameni educați înainte de război. Asta explică paradoxul prosperității economice a unei țări comuniste. Din punct de vedere moral, etic, religios etc., România încă nu era o țară pe deplin comunistă. A devenit cu timpul, pe măsură ce tineretul educat în acest spirit a crescut și a început să facă dovada educației ce a primit-o. Apogeul comunismului, ca rezultat al educației pe care a instituit-o, a însemnat și colapsul lui, dar acesta s-a văzut mai târziu. Deocamdată, cum spuneam, lucrurile mergeau bine. Pentru mine, a apărut chiar o oportunitate, pe care nu aveam de gând s-o scap din mână. A fost momentul în care întreprinderile au căpătat libertatea să-și înființeze compartimente proprii de proiectare. Puteam astfel să devin ceea ce îmi doream de 8 ani, dar părea să fie doar un vis. Am renunțat deci la postul de șef de serviciu pentru a deveni proiectant. Schimbarea a fost favorizată și de conjunctură, deoarece, între timp, devenisem prea incomod pentru conducerea întreprinderii în care lucram. Specificul activității serviciului mecanicului șef, precum și relativa mea independență, îmi permiteau ca la distribuția muncitorilor în diferitele compartimente să țin seama de nivelul calificării lor profesionale reale, precum și de seriozitatea lor. Pe cei mai slabi printre ei și cei cu veleități politice (de obicei era o corespondență directă între veleitarismul politic și insuficiența calificării profesionale) îi dirijam către activități de întreținere curentă. Pe cei mai buni, care nu întâmplător erau și cei mai serioși în sensul că mă puteam bizui pe aportul lor în situații deosebite, îi păstram în echipe speciale de intervenție, în atelierul de reparații capitale etc. Evident că această discriminare nu era pe placul primilor și nici al conducerii, iar în disputele dintre muncitori nu puține eu eram acuzat că sunt părtinitor. Într-adevăr eram, pentru că majoritatea disputelor plecau de la cei slabi, dar răi, care prin intermediul șefulețului de la organizația de partid interveneau la director, în speranța că acesta îmi va impune, fie să pedepsesc pe cineva, fie să-l favorizez pe cel slab în detrimentul celui bun. Directorul, un tip slab, intervenea, eu refuzam, și astfel, situația se acutiza din ce în ce mai mult. Îmi amintesc că într-o zi umblam ostentativ prin fabrică cu un băț în mână, iar la întrebări de genul Ce faci cu bățul ăsta? răspundeam: Mă apăr de căței, că prea latră mulți pe-aici. N-a durat mult și am fost chemat la director, unde aproape zece căței majori așteptau să mă săpunească. Le-am spus că nu știam cine-s cățeii, dar acum îi văd. Eram pe punctul să plec în București, gând ce mă bătea de mai multă vreme. Trecând însă în proiectare, toate aceste mizerii au devenit de domeniul trecutului. Mă aștepta un alt domeniu, alte experiențe. Pentru moment, am devenit proiectant de S.D.V.-uri (scule, dispozitive, verificatoare).
Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu |