Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (4)
Cristache Gheorghiu

Orice profesiune cu implicaţii politice era deci exclusă. Despre profesiunea de istoric sau cea de jurist nici nu putea fi vorba; am spus deja de ce: ar fi fost imoral. Existau desigur şi excepţii. O primă categorie este cea a copiilor care provin din familii cu tradiţii în profesiunea respectivă, şi este de aşteptat ca şirul generaţiilor succesive de istorici, jurişti etc. să nu se întrerupă din cauza unui accident politic. În sânul unor asemenea familii există convingerea îndreptăţită că profesiunea lor este veşnică, în timp ce guvernările se schimbă. Mai există, de asemenea, copii realmente pasionaţi de un domeniu anume, mai ales în arte, indiferent dacă pasiunea lor este sau nu susţinută de un talent pe măsură. Eu vorbesc însă de copiii normali, adică de marea majoritate a celor fără înclinaţii deosebite, pentru care se pune problema alegerii, şi nu despre excepţii. Iar eu mă consideram un copil normal. Apropo, ştiţi care este interpretarea corectă a expresiei „Excepţia întăreşte regula”? Vă spun eu: orice regulă, orice lege, are domeniul ei de aplicaţie, în interiorul căruia este valabilă. În afara domeniului, ea îşi încetează valabilitatea, total sau parţial. Astfel, legile de curgere a lichidelor, spre exemplu, se aplică bineînţeles lichidelor. Dar ce este un lichid? O substanţă foarte vâscoasă mai este ea un lichid? Care este limita care separă lichidele de solide şi gaze? Bobul de grâu este solid, dar ansamblul boabelor de grâu respectă legile de curgere a lichidelor mai bine chiar decât apa, care face menisc. Ei bine, tocmai aşa-zisele excepţii de la regulă definesc domeniul în interiorul căruia regulile sunt valabile, pentru că îi fixează limitele. Chiar şi legile juridice sunt valabile într-o ţară, dar nu şi în ţara vecină. În SUA există legi unionale, valabile în toate cele 50 de state, şi legi specifice fiecărui stat, care pot sau nu pot fi valabile în două state vecine.
Să revenim la problema alegerii unei profesiuni. Un singur criteriu era limpede: neimplicarea politică.
Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, State Ioan, avea înclinaţii artistice, dar şi blocaje la ştiinţele exacte. S-a pregătit pentru arte plastice, unde nu numai că a reuşit, dar a rămas asistent şi apoi conferenţiar la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. A murit, din păcate, la cutremurul din 1977. În ceea ce mă priveşte, nu consideram artele plastice ca fiind o meserie profitabilă. Modelele ce le aveam în vedere, începând cu profesorul nostru de desen – un bărbat întotdeauna elegant îmbrăcat, fără să fie bogat – îmi dovedeau că pe plan financiar profesiunea este nesigură.

Medicina ar fi fost ideală: profesionalism fără implicare politică, venituri bune, muncă curată. Existau însă şi dezavantaje: riscul de a rămâne la ţară şi, mai ales, concurenţa foarte mare la admitere: între 10 şi 20 de candidaţi pe un loc. Şi mai era „tocitul”; un volum imens de material ce trebuia învăţat pe dinafară, ceea ce nu mi se potrivea deloc şi simţeam că mă depăşeşte.
Profesiunea de profesor ridica şi ea mari semne de întrebare. Simţeam că proprii mei profesori încep să se teamă de posturile lor, fiindcă se dorea înlocuirea lor cu cadre noi, formate în spirit nou. Consider de aceea că am avut noroc să beneficiez de profesorii vechi, cu educaţie antebelică, si am aflat cu tristeţe că cei ce nu apucaseră să iasă la pensie în timp util au fost aruncaţi în şcoli periferice. În plus, şcoala devenea tot mai politizată, iar cei care trebuiau s-o facă erau profesorii. Dar cel mai grav era faptul că la terminarea facultăţii toţi absolvenţii urmau să fie repartizaţi la ţară, cu salarii foarte mici. Iar de acolo, revenirea la oraş era o foarte mare problemă, mai ales pentru cei fără relaţii. Hotărât lucru, numai cine voia să revină în satul natal, ar fi putut accepta aşa ceva. Nu era cazul meu.
Pedagogia, ca şi medicina, nu erau de mine, deşi din motive diferite. De mine era sportul! Toată lumea credea că voi urma o carieră de antrenor sau profesor de sport, gândindu-se la performanţele mele, şi la faptul că dedicasem mult timp sportului. Antrenorul de la atletism chiar mă încuraja. Ideea nu era însă şi în vederile mele. Varianta profesor, fie şi de sport, tocmai o eliminasem, iar cea de antrenor nu-mi surâdea deloc, pentru că ştiam de pe stadion şi din deplasări că ar trebui să lucrez cu tot felul de oameni, lucru pe care intuiam că nu sunt în stare să-l fac cum trebuie. Dar cel care m-a impresionat atunci a fost chiar profesorul de gimnastică de la liceu. El făcuse din mine gimnastul numărul 1 al oraşului şi vedeta invidiată a liceului. Într-o perioadă în care marea majoritate a elevilor nu ieşiseră vreodată din oraş, eu vizitasem deja principalele mari oraşe ale României, şi asta tot datorită lui, care îmi deschisese calea şi în atletism. Surpriza a venit la terminarea liceului, când acest profesor a venit să-mi spună să nu care cumva să urmez „Institutul de Cultură Fizică şi Sport”. Deşi motivele lui erau diferite de ale mele, cred că l-am înţeles foarte bine. Era un om delicat, cu mult bun simţ, şi care avusese o mare dezamăgire: în timpul războiului, fusese luat prizonier la ruşi, unde a stat câţiva ani buni. La Iaşi, unde fusese profesor, îl credeau dispărut. La întoarcere, în loc să se bucure de o primire călduroasă, i s-a spus că postul lui a fost ocupat de altcineva, deci el nu mai avea loc acolo. Probabil că, dacă ar fi insistat, s-ar fi găsit o soluţie, dar el n-a vrut să se umilească şi aşa a ajuns profesor la Roman, unde s-a căsătorit şi de unde n-a mai plecat. Ambiţia lui era să le demonstreze celor din Iaşi ce au pierdut, iar eu am fost printre primii sportivi cu care s-a etalat. Am spus toate astea pentru că am încercat să-l caracterizez, chiar dacă m-am şi lăudat un pic. Îmi imaginez că, în afara unor mici succese profesionale ca cel pe care l-am relatat, avea mult mai multe motive de nemulţumire, începând cu atmosfera din consiliile profesorale, unde ca profesor de sport era ţinut la distanţă de colegi mult mai puţin chemaţi, dar titulari ai unor catedre mai importante. De pomină a fost însă o noapte când a trebuit să se lupte cu cei de la partid, care voiau să impună echipa unui liceu industrial, pentru că aşa era politic, deşi echipa noastră, a liceului teoretic, câştigase categoric concursul, fusese de departe cea mai bună, şi, de fapt, singura capabilă să facă faţă în mod onorabil într-o competiţie de nivel superior. Argumentul că ne facem de râs cu soluţii impuse politic nu-l interesa pe tovarăşul care avea obiectivele lui. Abia dimineaţa, se pare că în urma unor telefoane la nivele mai înalte, disputa s-a încheiat în favoarea liceului nostru. Îmi era limpede de ce nu-mi recomanda mie să merg pe urmele lui. N-o făceam oricum, dar am apreciat corectitudinea lui.
Ca să revin la subiect, jurist nu, profesor nu, medic nu, antrenor nu, nu rămânea decât ingineria. Alegerea era mai mult decât clară. De fapt, ea era prima variantă şi nu ultima, pentru că economia românească, fie ea şi socialistă, era în plină dezvoltare, iar statul avea nevoie de ingineri. La absolvire, un post bine retribuit era asigurat pentru orice absolvent. Şi nu oriunde, ci la oraş. În plus, era o profesiune fără implicaţii politice majore, pentru că întreprinderile erau conduse de directori-politicieni fără studii, în timp ce inginerii aveau cel mult şansa să devină ingineri-şefi. Nici unul nu râvnea la postul celuilalt. Aşa era atunci! Şi aici, însă, la politehnică, concurenţa era destul de mare: aproximativ 5 pe un loc, în condiţiile în care doar o foarte mică parte din tineri urmau un liceu care să le permită admiterea la un institut de învăţământ superior, iar dintre aceştia doar o parte încercau să meargă mai departe. Şcoala era mult mai selectivă în comparaţie cu anii care au urmat, când învăţământul obligatoriu scotea întreaga generaţie aptă să se prezinte la admiterea la o facultate, iar majoritatea absolvenţilor chiar se şi duceau, evident fără să creadă serios nici ei că vor reuşi, dar sporeau artificial numărul candidaţilor. Atunci însă, în 1954, concurenţa era reală şi strânsă. Nu e de mirare că azi, când industria românească se risipeşte, inginerii îşi schimbă meseria şi îi găsim reprofilaţi în orice altceva. Chiar mă amuză să constat că într-o trupă de ingineri deveniţi azi artişti, prezenţa unui artist profesionist se remarcă prin lipsa de talent a acestuia din urmă.
Se punea totuşi întrebarea dacă aveam sau nu calităţi de inginer. Cred că da, pentru că îmi plăcea precizia, cel puţin în exprimare. Aveam şi o dovadă. Copil fiind, în timpul unui deranjament digestiv, un unchi m-a întrebat: „Ce-ţi face burtica, puiule?” Răspunsul meu prompt, precis şi puţin ritos a fost: „Burta face bine. Popoul face prost.” Deci puteam deveni inginer!
Inginer, inginer, dar ce fel de inginer? În penultima clasă de liceu avusesem o profesoară de chimie foarte bună. O domnişoară bătrână care îşi făcuse o pasiune din profesiunea de pedagog (rara avis in terris). Eram convins că mă voi face chimist, mai ales că în acel an învăţam chimia organică, care e logică şi frumoasă. În ultima clasă însă la chimie a venit o nouă profesoară, una dintre cele mai slabe pe care le-am avut vreodată. Cea veche, în schimb, a devenit profesoară de fizică. Brusc, pasiunea mea s-a schimbat. Atunci am realizat că pot fi victima conjuncturii. Interesul meu era să aflu cine sunt eu. Care sunt aptitudinile mele reale, şi care îmi sunt slăbiciunile. Caracteristicile mele intrinseci nu au nici o legătură cu întâmplarea că am întâlnit în viaţă o persoană sau alta. Soarta mă poate favoriza sau defavoriza, dar nu-mi poate modifica caracteristicile esenţiale, nu mă face mai scund sau mai înalt. (L’éducation développe les facultés, mais ne les crée pas – Voltaire, Poème sur la loi naturelle.) Făceam atletism şi ştiam foarte bine că, în ciuda oricâtor antrenamente, performanţele sportivilor sunt limitate de posibilităţile lor fizice. Trebuie de aceea să-şi aleagă disciplina sportivă care îi avantajează. Sesizam atunci o eroare ce am constatat mai târziu că este foarte frecventă printre părinţi, ca să nu mai vorbim de copii. Ei nu discern între vocaţia reală şi o îndemânare căpătată din întâmplare. Iată un exemplu. Să presupunem că un copil, datorită unei suferinţe, a stat mai mult în casă. Părinţii l-au încurajat să se joace cu creionul pe hârtie. Un altul însă, fără nici o suferinţă, a jucat toată vara fotbal pe maidan. Toamna, la şcoală, cei doi sunt puşi să deseneze. Un profesor superficial îi va spune primului că este talentat la desen, în timp ce celuilalt nu-i va acorda nici o atenţie. Între îndemânarea căpătată prin exerciţiu şi talent nu există însă nici o legătură. Dacă lucrurile s-ar opri aici, ar fi încă bine. Catastrofa începe în clipa în care copilul chiar începe să creadă că ar fi talentat. Iar dacă mai târziu constată că matematica nu-i de el, se hotărăşte pentru o carieră artistică. Va afla până la urmă că nu este nici măcar talentat, dar mult prea târziu, când nu mai poate renunţa. În locul unui om cu picioarele pe pământ şi cinstit în primul rând cu el însuşi, va deveni, cu puţin noroc, un critic de artă sau un simplu cabotin.
Deci, chimie sau fizică? Oricare dintre ele, tot politehnică înseamnă. Până la urmă, s-a nimerit să fie fizica, iar azi îmi dau seama că cealaltă variantă nu mi s-ar fi potrivit deloc. Dar politehnica mi s-a potrivit? Teoretic da, practic nu! Da, pentru că modul de gândire al inginerului mi se potriveşte. Nu, pentru că un inginer nu face doar proiectare. Înainte de orice, în întreprinderile socialiste de stat, inginerul face orice altceva în afară de proiectare. Aici intervine a doua greşeală frecventă care se face în alegerea profesiunii, greşeală pe care am făcut-o şi eu. Oamenii se gândesc la obiectul de studiu şi nu la activitatea pe care o vor desfăşura. Iată un exemplu: un copil este bun la matematică, spre exemplu. El urmează facultatea de matematică. După absolvire, însă, doar o infimă parte dintre ei devin matematicieni, în sensul că vor lucra într-un institut de matematică sau altundeva, unde vor produce matematică. Marea majoritate vor deveni profesori de liceu, unde vor preda aceleaşi lecţii generaţiilor succesive de elevi. Aceasta este o altă profesiune: profesiunea de pedagog, pentru care trebuie să iubească copiii, să aibă răbdare cu ei şi să-şi facă o pasiune din a-i învăţa din ceea ce ştie. Dacă s-a nimerit să aibă această chemare, bine. Dacă nu, atunci va deveni un ratat, probabil mare consumator de băuturi tari, undeva în cârciuma satului în care a fost repartizat şi de unde nu va mai ieşi niciodată. Aş scrie şi ce făcea inginerul într-o întreprindere de stat în economia centralizată a României socialiste, dar nu merită, mai ales că, între timp, meseria a cam dispărut.
În ceea ce priveşte ingineria, mai există o greşeală: copiii îndemânateci, înclinaţi spre manuali-tate, sunt consideraţi a fi apţi pentru inginerie. Nimic mai fals! Poate către chirurgie. Plăcerea de a se juca cu şurubelniţa nu denotă aptitudini inginereşti, aşa după cum caligrafierea frumoasă în clasa I-a primară nu indică un viitor scriitor. Un scriitor este cineva care are ceva de spus, ceva ce merită să rămână să afle şi alţii. Cât despre inginerie, ea reclamă capacitate de abstractizare, sinteză, concepţie. Muncitorul foloseşte şurubelniţa, nu inginerul, iar un inginer nu este un muncitor mai calificat, ci cu totul altceva, la fel după cum capacitatea cuiva de a face adunări şi chiar înmulţiri, utilă pentru un vânzător, nu ne spune nimic despre aptitudinile lui de matematician, în sensul de producător de matematică. În ceea ce mă priveşte, nu-mi amintesc să fi ţinut vreo şurubelniţă în mâna până la orele de laborator din timpul facultăţii, aşa că nu-mi probasem îndemânarea, în ipoteza că ea ar fi existat.

¶ Inspirat sau nu, am devenit student la Institutul Politehnic din Iaşi, pe care l-am absolvit în 1959. Nu am fost nici pe departe un student eminent, ci mai curând unul mediocru către bunicel, modest, consecvent principiilor adoptate încă din copilărie,
ce-mi dictau să nu ies în faţă, dar probabil că şi unei timidităţi înnăscute. Mai mult decât profesorii mă apreciau colegii, evident, unii dintre ei, nicidecum toţi. Aprecierea lor o vedeam în mod sincer înaintea examenelor când, împreună cu toţi ceilalţi colegi, eram cuprins de emoţia obişnuită pentru asemenea evenimente. Cei aflaţi în pericol să nu treacă mă excludeau din grupul lor de suferinţă cu argumentul că eu nu am asemenea probleme. Probleme totuşi aveam pentru că şi nota era importantă: aveam nevoie de bursă, veniturile mamei fiind insuficiente. Pot spune chiar că aprecierile lor erau exagerate, pentru că, în ciuda optimismului lor, am avut şi două restanţe. Nu am avut prieteni din afara cercului de colegi, ceea ce susţine teza timidităţii. Ce-i drept, mediul universitar din Iaşi era pe atunci concentrat în celebrul cartier Copou, care arăta din acest motiv ca un campus universitar. Asta ar explica lipsa relaţiilor mele cu persoane din alte medii, dar nu explică lipsa prieteniilor cu studenţi de la alte facultăţi. Totuşi, ele nu au lipsit cu desăvârşire, dacă stau să mă gândesc mai bine.
Am aflat cu tristeţe mai târziu că unele facultăţi, în special Politehnica, au fost dispersate prin alte cartiere ale oraşului, tocmai pentru a distruge orice focar de intelectualism, duşmanul numărul 1 al liderilor comunişti. Din păcate, au reuşit, ca în mai toate relele pe care şi le-au propus.
Pentru mine, amintirea anilor de studenţie înseamnă tocmai atmosfera acelui mediu, în care oriunde te aflai ştiai că eşti înconjurat de intelectuali şi călcai pe urmele unora dintre cei mai mari cărturari pe care i-a dat România vreodată. Conştienţi că nu vom atinge talia lor, ne străduiam totuşi să nu-i facem de râs. Treceam zilnic pe lângă edificii ce adăpostiseră cândva întâlniri ale membrilor Junimii Române şi altele asemenea, ne învârteam în jurul „Teiului lui Eminescu”, şi aveam cămine în casele unor foşti mari boieri, din păcate câte 10-20 într-o cameră ce fusese cândva salon. Blocurile de cămine studenţeşti încă nu se construiseră. Un sentiment de tristeţe exista totuşi cvasi-permanent, pentru că prea multe ţineau de trecut şi nu se vor mai putea repeta, pentru că Iaşul nu mai era capitala unei ţări, ci un oraş prea aproape de graniţa sovietică. Printre locuitorii în vârstă persista încă imaginea ruşilor albi refugiaţi din faţa exploziei barbare a „Marii revoluţii” din 1917, oameni disperaţi ce zăboveau câteva zile în Iaşi, în fuga lor către locuri cât mai îndepărtate cu putinţă. Nu numai ieşenii bătrâni, dar chiar şi cei tineri nu excludeau ipoteza extinderii tăvălugului sovietic, mai ales în primii ani de după război. Oricum, majoritatea locuitorilor oraşelor moldovene a migrat către Bucureşti, îndeosebi intelectualii, astfel încât populaţia actuală este majoritar de origine rurală. O vizită în Iaşi, 20 de ani mai târziu, mi-a dezvăluit un oraş nou, în care puţine clădiri cunoscute rămăseseră în picioare şi nimic din vechea atmosferă. Chiar şi în Romanul copilăriei mele, după douăzeci de ani, nu mai aveam nici o rudă cunoscută.
„Societatea ieşeană de atunci – ne spune Alexandru Paleologu, şi se referă la cea din timpul lui Ibrăileanu – nu era absolut deloc provincială, ci păstra foarte clară conştiinţa nu numai de a fi «a doua capitală», dar şi pe aceea de a fi fost capitală pur şi simplu. Era o societate mai europeană într-un sens decât cea bucureşteană, prin non-balcanism şi prin faptul că la Iaşi nu existau şanse de parvenire pentru indivizii inculţi şi grosolani.” Bine ar fi fost să fi rămas aşa!
Se întreabă multă lume cum se face că majoritatea marilor oameni de cultură români au provenit din Moldova. Este suspectată o anumită predispoziţie a moldovenilor, mai visători, romantici, înclinaţi către reflexie etc., caracteristici stimulate la rândul lor de configuraţia dealurilor molcome şi a frumuseţii peisajelor. Sună frumos, dar este doar o fugă din faţa răspunsului şi a căutării lui. Explicaţia este mult mai simplă. Mai întâi trebuie observat că doar jumătatea de nord a Moldovei a dat asemenea oameni. De ce? Trebuie doar să ne uităm pe o hartă istorică şi să remarcăm că Polonia, vecina dinspre nord a Moldovei, a fost încă din Evul Mediu şi până după 1700 un stat puternic şi civilizat. Lvov-ul a avut una dintre primele universităţi din Europa. În timp ce noi ne luptam cu turcii, Polonia îl dădea lumii pe Copernic (1473-1543). Şi cam în toată această perioadă, boierii români se certau între ei la fel ca azi, cu deosebirea că atunci, când domnitorul era din tabăra opusă, cei moldoveni îşi luau familiile şi emigrau temporar în Polonia. La putere sau nu, era întotdeauna de „bon ton” să-şi trimită copiii la studii, tot în Polonia. Nu este o întâmplare faptul că Petru Movilă devine în 1627 mitropolitul Kievului. La vremea aceea, presiunea catolicilor dinspre vest, finalizată cu acordul de la Brest-Litovsk din 1596, a determinat o coagulare a ortodocşilor în partea de est a Poloniei, care se întindea pe o arie întinsă, ce cuprindea inclusiv Ucraina de azi. Ea s-a soldat prin edificarea unei mari mănăstiri, Pecerskaia Lavra, iar ca dovadă a puternicelor legături dintre moldoveni şi poloni stă tocmai alegerea unui moldovean ca prim mitropolit al acesteia. Să nu-l uităm, de asemenea, pe Dimitrie Cantemir, cel care prin fiul său a dat primul mare poet rus, fără a mai vorbi de Cantemir însuşi, singurul român apreciat, citit şi citat de Voltaire. După ce Polonia a intrat în declin, sfârşind prin a fi ştearsă temporar de pe harta lumii la sfârşitul secolului 18, Moldova a beneficiat de vecinătatea Austriei, iar şi mai târziu, cu toate dezavantajele ei, scurta ocupaţie habsburgică a însemnat şi un contact direct cu altă civilizaţie. Eminescu a fost nu doar un poet talentat, dar şi unul dintre cei mai culţi poeţi români din toate timpurile, cu studii la Viena şi Berlin. Cum toate acestea au încetat demult, Moldova a încetat şi ea să mai fie principalul izvor de cultură al României. Interesant este că proclamaţia de independenţă a Greciei moderne, cea pentru care şi în care a murit Lord Byron, proclamaţie ce a dat speranţă de viaţă celei mai vechi civilizaţii europene, s-a făcut la Iaşi, oraşul ce în curând avea să înceteze de a mai fi capitala vreunui stat.
În anii ’50, însă, Iaşul purta nu numai urmele trecutului îndepărtat, dar şi pe cele ale războiului recent. Un şir întreg de case de pe strada Păcurari, spre exemplu, era distrus. Cum edilii nu făceau nimic pentru aspectul oraşului, noi conştientizam realitatea istorică de fiecare dată când traversam acel maidan în drum spre facultate, iar, în anul 2, acest lucru se petrecea aproape zilnic. O observaţie locală asemăna soarta ieşenilor cu o călătorie cu tramvaiul 3, ale cărui puncte terminus erau unul la gară şi celalalt la cimitir.

¶ În mod firesc, după absolvirea facultăţii, am „intrat în câmpul muncii”, sau „în producţie”, o altă expresie la modă pe atunci. Între timp, peisajul politic şi social se schimbase întrucâtva. Pe de altă parte, şi eu am învăţat să fiu mai puţin sfios, mai ales că depăşisem cel mai important prag, cu toate temerile mele dinainte: aveam în mână o diplomă. Adevărul e că, în timpul facultăţii, nimeni nu m-a întrebat nimic, nici măcar de ce nu sunt membru UTC. În Institutul Politehnic, activitatea politică era minimală. Se povestea o replică pe care rectorul Institutului Politehnic ar fi dat-o celor de la partid atunci când a fost întrebat de ce studenţii de la Politehnică nu participă la activităţi politice în măsura în care o fac cei de la Universitate: „pentru că au mult de lucru; trebuie să facă proiecte, lucrări de laborator etc.” Nu ştiu cât de adevărată a fost, dar printre noi ea s-a bucurat de multă trecere şi servea ca pretext pentru refuzul oricărei sarcini nedorite.
Cât despre timiditate, iată un exemplu care nu ştiu dacă demonstrează faptul că depăşisem acest handicap, sau era doar o reacţie spontană, pentru că de multe ori timizii au explozii de curaj necontrolat. Eram în al doilea an de activitate şi lucram ca inginer mecanic în fabrica de zahăr din Roman, după ce îmi făcusem primul an de stagiatură la Piatra Neamţ. În birou cu mine se mai aflau şeful serviciului şi un desenator tehnic, de fapt absolvent al Academiei de arte plastice din Bucureşti, dar care prefera să aibă un salariu asigurat decât să-şi câştige existenţa profesând ca artist plastic. De la el eu am învăţat multe, inclusiv pasiunea pentru fotografiile artistice alb-negru, singurele posibile pe atunci pentru noi, dar care presupuneau mai multă artă decât cele colorate de azi. Şeful era mai tot timpul plecat. Noi, desenatorul şi eu, luaserăm obiceiul ca pe la ora 12, după ce ne mâncam sandviciurile, să plecăm prin fabrică, având grijă ca în traseul nostru să trecem printr-o încăpere pe unde treceau conducte de colectare a siropului în diferite faze de concentrare şi filtrare. Era ca un fel de panou de comandă unde, în loc de aparate de măsură, se aflau robinete prin care se luau probe. Încăperea aparţinea laboratorului fabricii. Acolo ne luam desertul. Într-o zi, şeful organizaţiei de partid din atelierul mecanic, observându-ne tabietul, ne-a cerut politicos să-l lăsăm să ţină în biroul nostru o scurtă şedinţă cu cei din conducerea organizaţiei pentru discutarea unei probleme mai delicate (pentru ei), cu promisiunea că vor termina înainte de a veni noi. Trebuia doar să-i lăsăm cheia biroului. Am fost de acord. Scena s-a repetat după un timp, pentru ca a treia oară să vină cu aroganţă să ne ceară cheia, ca şi cum am fi fost obligaţi s-o facem. Atunci m-am enervat şi l-am pus la punct aşa cum n-o mai făcusem cu nimeni în viaţa mea. El a plecat, dar eu am intrat în panică pentru gestul meu şi am rămas stresat pentru câteva zile, până când m-am încrucişat cu el pe un coridor. M-a salutat cu tot respectul de care era în stare, de parcă îi era teamă să nu-l iau şi la bătaie. (Oricum nu era cazul, fie şi numai pentru că era mai solid decât mine.) Mi-am notat atunci că oamenii de acest gen sunt laşi şi, dacă încă nu-mi depăşisem cu totul timiditatea, atunci am reuşit sigur.
Tot atunci am remarcat şi mimetismul politic al majorităţii activiştilor de partid. Întâmplător, şeful organizaţiei orăşeneşti de partid era un etnic maghiar, deşi numărul maghiarilor în Roman era infim. Ei bine, mai toţi activiştii mărunţi îşi modificau accentul pentru a fi aidoma şefului lor. Erau de un ridicol inimaginabil. În vechiul teatru german de păpuşi, de lângă împărat sau erou, oricare ar fi fost ei, nu lipsea niciodată Hanwurst (Ion Cârnat), care repeta orice cuvânt sau gest al eroului în maniera lui, exagerând. Doar că la nemţi asta era o satiră, în timp ce politrucii noştri îşi luaseră rolul în serios.
Era interesant că noii lideri politici, teoretic preocupaţi să edifice o societate de tip nou, radical diferită de cea veche, încercau, de fapt, să se comporte aşa cum credeau ei că ar fi făcut cei dinainte. Doar că cei dinainte, pe lângă bun simţ, aveau şi educaţie, ceea ce le lipsea cu desăvârşire celor noi. Cât despre slugărnicie, ea n-ar fi existat dacă nu ar fi fost pe placul celor mari. „Otez les ailes à un papillon, c’est une chenille” (Chamfort). Aceasta a devenit România comunistă, după ce ruşii i-au decimat intelectualitatea.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17