Intre Doua Idealuri (3) ¶ Îmi amintesc o scenă care dovedește că atmosfera era generală și nu particulară familiei mele. Odată cu titlul de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul acordat tatei, primisem în calitate de moștenitor și cinci hectare de teren arabil, pe care mai târziu l-am cedat statului, pentru a evita o soartă similară mătușii despre care tocmai am vorbit. Întâmplarea ce vreau s-o relatez este anterioară cedării. Ne aflam într-o sâmbătă de dinaintea unei duminici în care urma să merg pe teren, împreună cu un unchi, să învăț și eu ce trebuie să faci în calitate de proprietar, care îți sunt responsabilitățile etc. Deși eram în vacanță, școala ne obliga să participăm la tot felul de activități extrașcolare. Scopul era sustragerea noastră de sub îndrumarea părinților, ce trebuia înlocuită cu îndoctrinarea politică supravegheată de către tovarăși de încredere. În acea duminică era prevăzut să mergem la cules spice de grâu după seceriș, o inepție care avea însă rolul să ne obosească bine o zi întreagă. Prezența, bineînțeles, obligatorie! Nu se admit decât situații excepționale. La întrebarea ce se voia formală Este cineva care nu poate veni?, eu am răspuns că am altceva mai bun de făcut. Au urmat gesturile disperate ale mai multor persoane, dintre care o profesoară care a și venit mai târziu acasă la noi să mă pârască și să întrebe retoric Cum am putut face o asemenea gafă? Noroc de intervenția ei salvatoare, pentru că altfel nu se știe ce s-ar fi putut întâmpla. Mai greu, dar până la urmă am înțeles și eu că ar fi mai bine să renunț și am declarat că voi veni la cules spice, ceea ce a liniștit imediat spiritele, spre satisfacția politrucului. ¶ Desigur, nu toți românii erau naivi și romantici. Alții erau, dimpotrivă, la extremitatea cealaltă. Parțial din ignoranță, dar mai ales din dorința de a se răzbuna, acum se dădeau de partea noii puteri. Nu era nevoie să acționeze rușii. O făceau secăturile din România la adăpostul consilierilor sovietici ce erau peste tot, și a noului partid ce devenea pe zi ce trecea tot mai omniprezent, chiar și la școală. Era perioada în care misionarii sovietici se străduiau să instaleze comunismul în România, iar primii activiști de partid români încă mai bâjbâiau. Era asemenea unui automobil fără caroserie, căruia i se vedeau toate componentele interne: motor, cutie de viteze, transmisie, mecanisme de frânare, instalația electrică etc. Defecțiunile mai mici sau mai mari erau de asemenea vizibile, ca și unele dintre scopurile reale urmărite de liderii comuniști. Eram copil atunci, dar suficient de mare pentru ca să recepționez, chiar dacă nu eram încă în stare să fac evaluări complexe. Și mai erau adulții: părinți, profesori, cunoștințe, cu toții oameni educați înainte de război și care discret sau pe față comentau faptele curente pentru cine avea urechi să audă. Mai târziu, am asistat la înscăunarea și așezarea liderilor comuniști români, urmată de transformarea societății după gustul și puterea lor de înțelegere. Era limpede că socialismul, așa cum i se spunea atunci comunismului de mai târziu, era de două feluri: cel al ocupantului și cel al ocupatului. În Rusia se strângea tot ceea ce se jefuia din țările ocupate, inclusiv România. O diferență încă și mai importantă era cea a promovării oamenilor. Dacă în Rusia, care își lichidase demult aristocrația, erau stimulați tinerii capabili și folositori țării, în România erau promovate doar secăturile dispuse să-și trădeze compatrioții și să servească noul patron. Lumea aceasta, care nu-i deloc minunată, ar putea eventual să devină astfel, dacă ar consimți, nu să se nimicească (și are pentru asta grozave înclinații), ci să-și lichideze deșeurile. Este soluția sarcasticului Cioran, pentru că deșeuri există permanent și peste tot. În timpul războiului, nemții erau sufocați în Franța de pârele reciproce ale francezilor pe care ei, nemții, erau solicitați să le rezolve. Distincția dintre cei buni și cei răi avea pentru noi, copiii, un caracter politic. Politic și dichotomic. Nu exista gri, ci doar alb și negru, în funcție de unghiul din care priveai lucrurile. Noi, copiii, în mod firesc, doream să ne așezăm astfel încât unghiul din care priveam să ne arate lumea în mod limpede, cât mai clar, dar după niște criterii pe care încă nu le aveam. Printre altele, totul se politiza. Îmi amintesc că într-un an nu am avut cărți de istorie decât către sfârșitul anului, pentru că nu apucaseră să scrie noua istorie, cea veche nemaifiind bună de nimic, ba chiar dăunătoare, pentru că ne-ar fi putut învăța ce nu trebuia să știm. Deci istoria se rescrie de fiecare dată când se schimbă regimul politic. Iată o concluzie importantă pentru un adolescent (mai crescusem ceva între timp). Era un adevăr de care aveam să mă lovesc cu amărăciune aproape permanent. Nu-l inventaseră rușii. Era vechi de când lumea. Istoricul împăratului Iustinian, Procopius, a scris o istorie secretă defăimătoare, probabil pentru a-și echilibra balanța psihologică în urma scrierii istoriei oficiale cerută de împărat, evident, plină de laude la adresa acestuia. La véritable histoire est celle des moeurs, des lois, des arts et des progrès de lesprit humain (Voltaire, Lettres). Așa ar trebui să fie. Practic însă cred că n-a fost niciodată așa. Acum, cel mult prea lăudat era comunismul sovietic, cu tot ce era legat de el, la care trebuia adăugat ajutorul neprecupețit și dezinteresat acordat țărilor recent eliberate, inclusiv România. La școală, orice exemplu trebuia însoțit de ceva de sorginte măcar rusească dacă nu sovietică. Lista oamenilor celebri începea, și de multe ori se sfârșea, cu nume rusești. Omul sovietic era grozav în tot ce făcea, și făcea orice. Chiar și piticul sovietic trebuia să fie cel mai mare pitic din lume. Cât despre comunismul sovietic, cea mai bună societate din câte se pomeniseră vreodată, era destinat să triumfe curând în toată lumea. Că nu avea să fie așa, o bănuiam, fiindcă venea ca o extrapolare a unei istorii mincinoase, deci nu putea fi decât tot o minciună. Noi nu făceam pronosticuri, dar produceam glume. Una celebră, ce ilustra perfect rețeta politizării, avea o reprezentare matematică: 1 + 1 + ajutorul sovietic = 2 Evident, egalitatea poate fi adevărată dacă, și numai dacă, ajutorul sovietic este egal cu zero, ceea ce nu era greu de observat. Gluma avea însă și un alt tâlc, mai instructiv pentru noi, copiii: orice frază poate conține un adevăr ascuns, pe care îl afli dacă elimini partea inutilă. Ea a rămas definitorie pentru modul meu de a interpreta unele texte. Totul e să identifici corect partea bună și partea rea. Pentru timpul acela, și pentru orizontul preocupărilor mele de elev, îmi notasem că ocupația de profesor de istorie se transformase într-una de propagandist de partid printre elevi. Nici un coleg de liceu din clasa mea nu a urmat această carieră, pentru că ar fi fost degradant. Situația s-a schimbat radical câțiva ani mai târziu, așa că trebuie să fiu foarte atent la datare, fiindcă perioada trebuie determinată cu mare precizie. Ar fi nedrept să-i blamez pe cei născuți mai devreme, sau mai târziu, și care nu se mai înscriu în această conjunctură. De aceea, azi, atunci când este vorba despre un istoric, caut să-i aflu mai întâi vârsta. Metoda deformării istoriei în folosul puterii, din păcate, nu s-a schimbat mult nici azi. Propaganda americană actuală este jenant de asemănătoare cu cea sovietică din anii 50. În filme, eroul american iese învingător din orice confruntare, civilizația americană este cea mai cea, ca să nu mai vorbesc de democrația americană. Cel puțin cuvântul democrație îmi strepezește dinții și azi, pentru că propaganda sovietică îl folosea cu aceeași intensitate, doar că noi eram cei democrați, în timp ce americanii erau imperialiștii cei răi. Astăzi, că rolurile s-au inversat, mă întreb câtă democrație există în Statele Unite ale Americii, în condițiile în care propaganda spală creierii oamenilor? Uneori mi se pare ciudat cum de, pentru noi, ridicolul unei asemenea propagande era cât se poate de evident, în timp ce americanii de azi se lasă cu ușurință purtați de valurile ei. Om fi fost noi atât de deștepți? Dacă eram, ne-am fi inversat și rolurile. Deosebirea constă în prosperitatea economiei americane, pe care și-o dorește toată lumea și pentru care îi sunt iertate păcatele, în contrast cu precaritatea economiei sovietice, și implicit a celei românești. Americanii ceva mai cultivați își dau seama că democrația lor este doar o vorbă, iar politica lor externă una dintre cele mai parșive, dar nimeni nu este dispus să renunțe la bunăstarea lui materială de dragul unor idei romanțioase, pentru că știe foarte bine că tocmai această politică îi asigură lui prosperitatea de care se bucură. Oricine ar proceda la fel! Ipocrizia este o trăsătură comună pentru marea majoritate a oamenilor. Dar nu sunt numai americanii în această situație. Se pare că au făcut-o toate statele care au devenit vremelnic mari puteri mondiale, iar în acest scop s-au folosit fără jenă de orice argument, oricât de fals. Iată un mic exemplu: încă din perioada cuceririlor coloniale, europenilor li s-a inoculat ideea că celelalte popoare sunt atât de necivilizate, încât mai practică canibalismul. Rezultă în mod implicit că și noi, europenii, l-am fi practicat în trecut, dar am renunțat la el pentru că, nu-i așa, noi suntem o rasă superioară și creștini pe deasupra. Găsim această concepție chiar și în Robinson Crusoe, deși Daniel Defoe nu era un povestitor oarecare, ci un om instruit, chiar foarte instruit. Adevărul este că nici măcar animalele nu se mănâncă unele pe altele în interiorul aceleiași specii. Motivul este evitarea răspândirii bolilor în interiorul grupului, dovadă că uneori natura are procedee mai eficiente decât cele pe care le-ar fi imaginat înțelepciunea noastră. Ce-i drept, există triburi care mănâncă anumite organe ale dușmanilor răpuși, în special ficatul, dar acesta este un ritual de luptă și nu un mod de alimentație. Am menționat însă un englez, și ar fi nedrept să arunc blamul doar asupra lor, fără să precizez că, pentru mine, francezii, în materie de aroganță, îi depășesc pe toți ceilalți până la naziștii lui Hitler, care în prostia lor au ajuns chiar să creadă în ceea ce spuneau și, cum de la a crede până la încercarea de punere în practică nu mai e decât un pas, ei l-au și făcut. Era inevitabil după câteva secole de îndoctrinare. Nu numai propaganda politică premer-gătoare războiului, dar și întreaga filozofie germană, celebra filozofie clasică germană, a fost convergentă către doctrina finală a lui Übermensch, supraomul, pe care americanii îl traduc azi prin over-man, pentru a nu se confunda cu binecunoscutul și actualul super-man. De fapt, nu e nici o confuzie; este unul și același lucru, doar că unul este pentru copii, iar celălalt pentru adulți cu minte de copii. Germania și-a cultivat cultura, dacă mă pot exprima astfel, dar n-a știut să aleagă bine. Nu degeaba spunea Voltaire că doar filozofii pot scrie istorie, doar că și lui îi scăpa ceva: credea că filozofii sunt asemenea lui, oameni independenți, care spun ce gândesc. Între timp, mă tem că această categorie este pe cale de dispariție. Au devenit și ei simpli funcționari în slujba politicienilor, uneori chiar fără să-și dea seama. Am vorbit despre istorici. Nici juriștii nu stăteau mai bine în anii 50 ai secolului trecut. Aveam un unchi judecător, care avea momente de disperare. Pentru mine, ca și pentru marea majoritate a colegilor mei, era clar că profesiunea de jurist nu era deloc de invidiat. Orice proces se analiza mai întâi la partid, astfel că procesul propriu-zis era doar o formalitate, un specta-col în care judecătorul devenea actor. Asta în proce-sele civile simple. În cele politice, era o adevărată tragedie. Istoricul Dinu Giurăscu, ce poate fi crezut pentru că provine dintr-o familie de istorici de veche școală românească, ne spune că au existat peste 500.000 de condamnări numai în tribunalele militare, fără a mai vorbi de cele civile. Să facem un mic calcul. Un procent relativ mic de acuzați a fost furnizat din mediul rural de către cei unu, doi gospodari așa-zișii chiaburi și a preotului din sat. Restul, marea majoritate, adică peste o jumătate de milion de oameni, a fost format din intelectualitatea orașelor. Datele trebuie raportate la cei aproape 16 milioane de locuitori ai României anului 1948, din care populația majoritară era rurală (78%), femeile reprezentau și ele peste 50%, copiii 25%, iar din populația masculină a orașelor, în mod evident, nu putem lua în considerație muncitorii. Am evaluat astfel numărul intelectualilor români, ce au constituit sursa condamnărilor amintite. Ne mirăm că au mai rămas câțiva printre noi. Și totuși, acești puțini rămași erau modelele noastre de viață, și nu puternicii zilei, ce deveneau tot mai grobieni pe măsură ce căpătau siguranță. Ne era clar, însă, că situația lor nu era deloc de invidiat, și nimeni nu și-ar fi dorit să fie în pielea lor. Un model ce nu poate fi urmat. Iată un prim paradox. ¶ Tot din copilărie îmi amintesc o scenă întâmplată în plină stradă: o țigancă și-a arătat fundul descoperit unui domn care o mustrase pentru nu știu ce. Evident, a făcut acest gest după ce luase o distanță suficientă pentru ca să nu mai poată fi ajunsă. Scena mi-a rămas în minte pentru neputința omului civilizat în fața necivilizatului, a celui educat în fața celui ne-educat, iar întrebările generate de ea mă mai frământă și azi. ¶ În școală începuseră să se coaguleze grupuri de elevi, ce mai târziu aveau să se transforme în tabere. Eram un liceu de băieți, și se pare că la adolescență băieții au asemenea înclinații. Abia mai târziu, la facultate, mi-am dat seama că Romanul fusese un oraș mai conservator și încă nu adoptase forma liceelor mixte, soluție cvasi-generală în restul țării la vremea aceea. Nu fusesem un elev eminent, poate cel mult modest, așa că eram bucuros că fusesem acceptat în grupul de elită al clasei, de la care aveam numai de câștigat, credeam eu. (Am avut și de pierdut, dar nu regret.) Nu făceam mare lucru, oricum nimic rău, dar stârneam invidia celorlalți. De exemplu, după ce autoritățile scoseseră din librării și biblioteci orice carte antebelică, iar în școală se generaliza propaganda sovietică, noi ne întâlneam aproape în fiecare după-amiază și discutam în special literatură clasică. Asemenea cărți erau cu atât mai tentante, cu cât erau, dacă nu interzise, cel puțin puternic nereco-mandate. Bineînțeles că în spatele nostru se aflau câțiva părinți care ne îndrumau din umbră. O făceau însă inteligent, suficient de discret, astfel încât noi copiii ne luaserăm rolul foarte în serios și o făceam cu pa-siune. Întrecerea noastră consta nu numai în a fi bine informați adică să fi citit cărțile puse în discuție , dar să avem opinii cât mai pertinente și să fim capabili să le exprimăm. Era o adevărată întrecere a opiniilor. Așa cred că am prins gustul discuțiilor. Ce am avut de pierdut s-a întâmplat în 1953: opt sau zece membri din vârful grupului, nu-mi amintesc exact numărul, am fost excluși din UTM, organizația de tineret a partidului, viitorul UTC. Se întâmpla cu un an înainte de terminarea liceului, și se părea că întreaga mea carieră era compromisă. Orice copil normal trebuia să fie membru UTM. A nu fi membru era mai grav decât un handicap. Erai un paria al societății. Chiar și în competițiile sportive am fost anunțat că nu voi mai putea participa. N-a fost chiar așa! Spre surprinderea mea, după aproape un an s-a așternut tăcerea. Am fost acceptat din nou în competiții, am intrat la facultate, unde nimeni nu mi-a spus nimic. Atunci m-am lămurit că nu faptele noastre provocaseră excluderea, și că nu noi contam de fapt, pentru că situații similare se petrecuseră în aceeași perioadă în mai multe orașe din țară. Noi fuseserăm doar țapii ispășitori ai unei acțiuni mai generale, menită să împrăștie teama în burghezi, după o expresie consacrată a timpului. După 1954, situația politică se stabilizase, burghezii nu mai existau, nu mai exista practic nimeni care să amenințe noua structură politică, așa că și noi am fost trecuți cu vederea. Experiența, pe cât de nedorită, a fost pe atât de fructuoasă din punct de vedere psihologic, chiar dacă fructele n-au fost gustoase. Grupul nostru s-a destrămat imediat, în special prin plecarea liderului nostru spiritual și a încă unui coleg în alte localități, și prin divizarea clasei destul de mare în două clase mai mici. În noua clasă, îmi amintesc prezența unui singur fost membru al grupului, plasat în colțul diametral opus, și cu care nu am mai avut relații. Partea interesantă, însă se referă la ceilalți. Au fost prieteni, unii chiar din copilărie, care mi-au spus încă din primele zile de după excludere că noi nu mai putem fi în relații apropiate și mă roagă să evit discuțiile cu ei, fie și în pauzele dintre orele de clasă. Din punct de vedere psihologic, excluderea politică era minoră pe lângă asemenea lovituri. Dar lumea e mai complexă decât credeam. Brusc, au apărut alți prieteni, dintre cei care își doreau prietenia mea, dar nu apucaseră să mi-o arate, mai ales dintre cei ce, oricum, nu mizau pe cariere politice. Cu unii dintre ei aveam să mă mai întâlnesc și peste ani, după terminarea facultății. ¶ Cu timpul, unele lucruri, chiar dintre cele esențiale, se schimbau. În primul rând, dispăruse orice iluzie de tipul vin americanii. Era limpede pentru toată lumea că mai repede ar fi venit marțienii decât americanii. Europa era clar împărțită în zone de influență, noi eram din nefericire în zona de influență sovietică, și nimic nu avea să schimbe această situație pentru foarte multă vreme. Era cumplit de limpede că americanii și Europa occidentală ne abandonaseră. Singura preocupare era supraviețuirea. Nu se mai punea nici măcar problema unui compromis, pentru că nu era nimic de negociat. Comunismul era omniprezent. Nu exista alternativă. În ceea ce privește emigrarea, orice încercare de trecere frauduloasă a frontierei era sortită eșecului. Era mult prea bine păzită, iar noi mult prea neinformați și bine țintuiți în localitățile noastre pentru a avea vreo șansă. Nu numai frontiera, dar întreaga zonă de graniță era supravegheată pe o adâncime de câțiva kilometri. Cine a emigrat în occident atunci a făcut-o cu acte în regulă. Practic, singura soluție posibilă era refacerea economică a țării și a fiecăruia dintre noi. Toți eram săraci chiar și bogații, ca să zic așa, erau săraci fie că așa fuseseră din totdeauna, fie că fuseseră expropriați. Oamenii se obișnuiseră cu puțin, pentru că tot nu primeau mai mult. Nu se poate spune că eram optimiști, ci resemnați. Oricum, fiecare trebuia sa-și găsească un modus vivendi. Cine vorbește despre vreo altă atitudine în perioada anilor 50 nu știe despre ce vorbește sau este demagog. Cu sau fără entuziasm, patriotism, sau alte vorbe mari, singura alternativă era să-ți vezi de treabă, dacă se poate, fără implicații politice majore. Spun majore, pentru că manifestările generale nu puteau fi evitate. Spre exemplu, prezența la manifestațiile de 1 Mai și 23 August erau obligatorii pentru toată lumea. Cum comunismul în România n-a durat doar câțiva ani, ci o viață de om, și nu se întrezărea nici o șansă de a se schimba ceva, singura posibilitate era să-ți asumi evenimentele timpului tău. El Teme de Nuestro Tiempo este chiar titlul unei cărți de Jose Ortega y Gasset a cărei idee principală este tocmai măsura în care oamenii reușesc să devină oameni ai timpului lor sau nu. Oamenii acelor timpuri au fost cei care s-au străduit să mențină în stare de plutire barca numită România. Unii, mai curajoși, au încercat chiar să vâslească împotriva curentului. Pentru aceasta însă trebuia să fii în barcă. ¶ Nu-mi era încă limpede în 1954, când am terminat liceul, dacă accesul meu la facultate era posibil sau nu, dar trebuia să încerc. Până atunci, însă, trebuia să mă hotărăsc la care. Un lucru era sigur: orice carieră cu implicații politice era exclusă, și nu numai din cauza excluderii mele din UTM, ci din motive anterioare, mult mai profunde. În primul rând atmosfera în care am copilărit a fost una de prudență, teamă, timiditate. Recomandarea curentă era: Nu trebuie să ieși în față, să te evidențiezi. Trebuie să fii cât mai discret, să treci neobservat, să nu atragi atenția. Altfel, își vor aduce aminte că tatăl tău a luptat pe frontul de Est, bunicii au fost negustori, și altele asemenea. În consecință, nu numai că nu am devenit un luptător poate că nici nu am firea necesară , dar am eliminat din start orice asemenea posibilitate.
Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu |