Intre Doua Idealuri (2) ¶ Din timpul refugiului mi-au rămas și primele amintiri consistente ale copilăriei. Nu sunt Harper Lee și nici măcar Ion Creangă, așa că nu intenționez să depăn amintiri din copilărie. Cele câteva întâmplări pe care le voi releva au un singur scop: reconstituirea condițiilor în care mi-au apărut unele întrebări și, drept consecință, formularea unor răspunsuri, fie ele și provizorii, parțiale, sau greșite. Pentru mine totul a început cu o călătorie din care mi-a rămas în minte imaginea paturilor amenajate într-un vagon de marfă, peste o stivă de lăzi înaltă până la tavan, astfel încât cu greu ne puteam mișca. Întreg trenul era compus din vagoane asemănătoare. Se întâmpla în luna Martie și a durat mai bine de o săptămână. Eram eu, sora mea cu patru ani mai mare și bunica, a cărei utilitate era doar una de simbol al adultului în jurul căruia roiesc copiii. Cu mama ne-am întâlnit la destinație, unde sosise cu puțin înaintea noastră, după o călătorie plină de emoții, despre care numai ea ar fi putut povesti. Cu tata nu aveam să ne mai întâlnim niciodată, pentru că deja murise pe front, în urmă cu trei ani. Destinația noastră finală era un sat, Vădastra, unde am rămas toată vara. Vara petrecută la Vădastra nu mi-a ridicat probleme demne de reținut. La cei șapte ani ai mei, am avut probabil tot atâtea zile fericite pe câte excepții, pentru că un copil ia lucrurile așa cum sunt, încearcă să se adapteze, se necăjește dacă așteptările îi sunt înșelate și se bucură de tot ceea ce este nou sau diferit față de ceea ce mai făcuse până atunci. Pentru mine, aproape totul era nou, fiindcă schimbasem nu numai zona geografică trecusem dintr-o extremă în cealaltă a țării , dar schimbasem și mediul. Era prima mea experiență rurală. Dar, așa cum spuneam, nu despre asemenea amintiri vreau să scriu. Primul eveniment remarcabil a apărut la sfârșitul verii și are semnificație istorică: 23 August. Nu importanța istorică a momentului mă preocupa pe mine atunci, ci o nedumerire pe care mi-au provocat-o localnicii mai în vârstă, de-a dreptul speriați de venirea rușilor. Cum nu știam ce diferență poate fi între nemții care plecau și rușii care veneau, încercam să mă lămuresc. În satul în care mă aflam temporar, nu călcase nici un picior de neamț. Eu, cel puțin, văzusem câțiva înainte de a ne refugia. Întrebarea mea era: De unde știau acești țărani cu ce sunt mai răi rușii pe care încă nu-i văzuseră, față de nemții pe care nu apucaseră să-i fi văzut? Cum nedumerirea mea persista, am insistat să întreb, dar în zadar, pentru că singurul răspuns era ceva de genul: Ce știi tu, copilule!. Întrebarea mi-a revenit în minte de multe ori de atunci, chiar la mulți ani distanță. Voi mai vorbi despre ea. Erau ultimele zile petrecute la Vădastra, pentru că începeau școlile și a trebuit să ne mutăm în cel mai apropiat oraș, care s-a nimerit să fie Caracal. Se spune, nu știu de ce, că acolo s-a răsturnat carul cu proști. De regulă, glumele cu proști apar acolo unde oamenii sunt suficient de deștepți pentru ca să le poată gusta, iar oltenii sunt recunoscuți pentru istețime. Oricum, n-am stat acolo decât primul an școlar, așa că nu s-a lipit prea mult de mine, prostia sau istețimea, indiferent ce-o fi fost ea. În vara următoare am revenit acasă, la Roman, unde mă născusem și unde voi petrece următorii ani de școală generală și liceu. Pentru că am început școala după al 2-lea război mondial, pot afirma că sunt în întregime școlarizat în timpul regimului de democrație populară, așa cum avea el să fie definit de către noua putere politică, chiar dacă, în primii ani, regimul nu era prea bine instalat. A făcut-o însă în scurt timp, și încă foarte categoric. O ultimă sclipire de democrație au fost alegerile de la 19 Noiembrie 1946, după măsluirea cărora a urmat democrația partidului unic. Din febra pregătirii acelor alegeri îmi amintesc agitația unor politicieni locali în favoarea diverselor partide, din care evident eu nu pricepeam nimic, dar se pare că nici ei. ¶ Cele mai elocvente imagini ce mi s-au întipărit în minte în primii ani de după război au fost cele ale înmormântărilor, din ce în ce mai dese, la care noi copiii căscam gura de pe margine și le număram, în așteptarea unor recorduri de frecvență. Existau două cauze majore: o secetă severă ce dura de câțiva ani și ocupația sovietică. Sub pretextul datoriilor de război ce trebuiau plătite, rușii au spoliat România într-o manieră neîndurătoare. Multe dintre acele înmormântări la care asistam erau ale unor morți de foame la propriu, nu la figurat. Aproape toate societățile comerciale importante purtau prefixul SOVROM, de la Sovietic + România (Sovrompetrol, Sovromtransport etc.) și aveau condu-cere mixtă, în care partea sovietică avea bineînțeles rolul decizional. Căpătam astfel primele răspunsuri la nedumerirea mea de dinainte. Și totuși, nedumerirea persista. Cum se face că acei țărani din partea opusă a țării, care nu avuseseră nici un contact direct cu rușii, aveau o orientare politică mai bună decât intelectualii de aici, care la alegerile din 1946 credeau încă în viabilitatea pluripartitismului politic sub cizmă sovietică. Nici măcar constatările lui Panait Istrati din Spovedanie pentru învinși, scrisă în 1929, nu le-a atras atenția. Orice intelectual cât de cât informat era la curent cu acest conflict, pentru că disputa provocată de el antrenase nume dintre cele mai cunoscute ale timpului, ca Romain Rolland, Henri Barbusse etc., și fusese intens mediatizată în toată Europa, dar în special în Franța. Ce-i drept, foarte puțini știau atunci ceea noi știm astăzi foarte bine, și anume că serviciile secrete sovietice mituiseră în mod convingător câțiva fruntași ai Partidului Comunist Francez, mai ales pe Henry Barbusse. În mod evident, dezvăluirile lui Panait Istrate nu numai că nu erau pe placul rușilor, dar le dădea chiar o puternică lovitură de imagine. Adevărul despre comunismul sovietic începea însă să iasă la iveală pentru cei ce voiau să vadă. George Orwell a făcut-o, și Ferma animalelor, publicată în 1945, este cea mai pertinentă și plastică descriere a evoluției oricărui sistem comunist, dar mai ales pentru cel din fostul URSS, pe care am citit-o. Și iarăși mă întreb cum se face că acei țărani, poate analfabeți, percepeau mai bine realitatea decât majoritatea intelectualilor infor-mați. (Să nu-mi răspundeți că așa e țăranii, mai deștepți, pentru că voi răspunde că astăzi situația este inversată: după 50 de ani de îndoctrinare comunistă, ignoranții votează Iliescu și PSD, dovedind astfel că sunt retrograzi.) Tot din perioada aceea îmi amintesc un slogan ce se vântura des: Vin americanii! Era în mod evident o speranță pentru mulți adulți, dar și o nouă nedumerire pentru mine. Nu vedeam de ce ar face-o, tocmai acum, din moment ce n-o făcuseră până atunci, mai ales că rușii n-aveau nici cea mai mică intenție să-i lase. Ar fi însemnat să înceapă un nou război, de data aceasta între ruși și americani. Era cineva interesat s-o facă? Întrebarea mă depășea, dar simțeam eu pe undeva că răspunsul era negativ. Ce-i drept, americanii parașutaseră niște ajutoare, din care eu m-am ales cu o bilă de circa 1 centimetru diametru, din sticlă colorată, care sărea foarte sus dacă era lăsată să cadă pe ciment, iar balconul casei noastre era un loc excelent pentru asemenea demonstrații. Trucul cu sticle colorate pentru a scăpa de scâncetele copiilor era însă ceva de care tocmai mă detașasem. Cum se face că el funcționa încă la adulți? Li se atrofiase poate puterea de înțelegere? În munți existau partizani care luptau, iar unii dintre ei mai și mureau. Până la urmă au murit aproape toți, și ăsta nu mai era un joc cu biluțe din sticlă colorată. Că totul s-a dovedit a fi fost o aiureală e limpede azi. Rămâne întrebarea: de ce? Cine și ce a avut în cap atunci ca să răspândească asemenea zvonuri? În ce scop? Cu ce interes? Nu știu nici azi! Aflu de curând, de la televizor, chiar din gura lui Neagu Djuvara, că el a fost unul dintre cei implicați în trimiterea în România a unor mici avioane cu echipe de comando pentru efectuarea unor acte de sabotaj. De ce? Nici el nu știa să spună. Din nefericire pentru membrii echipelor, ei au fost imediat prinși și executați. Apropo, imediat după război, dar în plin război rece, SUA a avut șansa unui bun analist, și a unui bun ascultător. Analistul a fost George Kennan. El a atras atenția că URSS nu este interesată într-un război cu SUA, și de asemenea că punctul ei slab este economia. De la Ivan cel Groaznic și până în zilele noastre, Rusia s-a comportat ca un parazit, hrănindu-se pe seama teritoriilor cucerite, începând cu vecinii cei mai apropiați. Ascultătorul a fost un alt George, Secretarul de Stat de atunci al SUA, George Marshall, care a recepționat corect mesajul. Urmarea a fost o politică de îngrădire a URSS, așa numitul containment, care chiar dacă nu a dat roade imediat le-a dat cu prisosință mai târziu. Așa a apărut NATO, ce a inclus Turcia si Grecia, reconstruirea Japoniei și însuși Planul Marshall. Previziunile lui Kennan s-au adeverit întocmai. Cu tancul reușești numai în afară. Când au vrut să-l folosească la ei acasă (în 1991) n-au mai reușit. În schimb SUA, cu răbdare, a câștigat războiul rece, deși la început destinul părea să fie diferit. (Păcat că astăzi Statelor Unite le lipsesc conducătorii de atunci, pentru că analiști cred că are, dar nu are cine să-i asculte...) ¶ O întâmplare aparent particulară mi-a rămas în minte pentru puterea ei evocatoare. Mi-a fost prilejuită de o mătușă, soră a mamei. Ea fusese căsătorită cu un fost ofițer român din armata Austro-Ungară, devenit în România comandantul garnizoanei de jandarmi a județului Constanța. A trăit fără probleme până la 14 iunie 1940 când, în timp ce ea prepara cafeaua, el a rostit ultimele sale cuvinte, pe când asculta radioul: Natalia, a căzut Parisul. Rămasă văduvă, a revenit în Roman, orașul natal, unde avea o casă și majoritatea rudelor pe care le vizita periodic. Dacă ar fi fost numai casa, ar fi fost bine. Dar ea mai avea și întinse proprietăți, în special păduri, în județul Vaslui. Ceea ce n-a înțeles ea atunci a fost faptul că, după război, asemenea proprietăți trebuiau cedate statului în mod benevol, pentru că altfel i se stabilea un impozit uriaș, imposibil de plătit. A fost prima formă de naționalizare practicată de comuniști. Odată intrați în imposibilitate de plată, proprietarii erau imediat arestați, ceea ce i s-a întâmplat și ei. În închisoare n-a rezistat nici un an. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut cu puțin timp înainte de a fi arestată. Era în vizită la noi, în timp ce eu urma să plec la o altă mătușă, cea mai mare dintre surori, la circa 400 metri distanță. Pentru că se lăsase deja întunericul, ea m-a întrebat: Bine, dar ție nu-ți este frică să mergi pe întuneric? Nu-mi trecuse niciodată prin cap așa ceva. Pe drum însă, cum una dintre străzi era străjuită de copaci înalți, începusem să aud tot felul de zgomote provocate de păsări, crengi ce cădeau etc. Atunci am realizat că frica este un sentiment indus, și că întrebarea mătușii, adresată unui copil, a fost o prostie. Frica este un sentiment subiectiv și inoculat. Chiar la nivelul reflexelor, ea este unul dobândit și nu unul înnăscut. Copilul mai întâi se frige și apoi învață să se ferească. De ce este nevoie să ne temem? Cine a născocit frica și în ce scop? Religia o practică la cel mai înalt nivel. De asemenea și politica, evident cu scopul de a manipula oamenii. ¶ Religia căzuse în dizgrație. Rușii își propuneau s-o înlocuiască cu doctrina marxistă. Noi am fost crescuți cu sentimentul de frică față de autoritățile politice, dar fără cel de speranță, furnizat de religie. Nici măcar prostia cu Vin Americanii nu mai era credibilă. Religia profundă, cea pentru adulți cu un oarecare grad de înțelepciune, nu era încă pentru vârsta mea. Cea simplistă, adică cea care dă soluții copilărești unor întrebări fundamentale, începând cu poveștile genezei, era la fel de puțin plauzibilă ca și panaceul marxist. Rămâne un subiect asupra căruia va trebui să mai reflectez. Deocamdată trebuie să mai cresc! O idee mi se tot învârte totuși în minte. La fizică ni s-a explicat că atomii se compun dintr-un nucleu și câțiva electroni ce se rotesc în jurul nucleului. Dimensiunea electronilor ni s-a spus este foarte mică în raport cu raza orbitei pe care se mișcă. Nici dimensiunea nucleului nu este prea mare. Atomul, ca un corp compact, mi l-am imaginat asemenea unui obiect legat cu o sfoară și rotit foarte repede, astfel că lasă impresia unui disc. Fapt e că materia propriu-zisă nucleu + electroni reprezintă ca volum foarte puțin în comparație cu volumul atomului, așa după cum obiectul și sfoara cu care este legat au un volum mult mai mic față de volumul discului pe care îl descriu în mișcarea lor de rotație. Am aflat apoi că nici măcar nucleul atomului nu este compact, că și el se compune din câteva particule, care la rândul lor se compun din altele și probabil că lucrurile merg astfel la infinit. Rămâne atunci întrebarea: câtă materie propriuzisă există în univers? Oricum, foarte puțină, mai nimic. Găurile negre (care au fost descoperite mai târziu) ar putea fi explicate ca zone în care mișcarea încetează și atunci materia, foarte puțină, încape într-un degetar. În extremis, materia poate că nici nu există, cel puțin în sensul în care o percepem noi, adică ceva concret, pe care să pui mâna. Ar fi cel mai teribil paradox: nimicul care se învârte și pare a fi ceva. Când sorii se sting și când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică. Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morții eterne... Pentru a nu rămâne în zona paradoxului, va trebui să admitem că ceva totuși există, dar trebuie să fie al naibii de mic. Cu asta, teoria materialistă este salvată. Dar cine învârte toate aceste particule? De unde atâta energie? Și uite așa, ne-am întors la religie, cu observația că întrebările fundamentale vor rămâne pe veci nesoluționate și că numai proștii așteaptă răspunsuri la ele, în timp ce nenumărate probleme la îndemâna noastră să le rezolvăm, rămân nesolu-ționate, sau primesc rezolvări dintre cele mai nechibzuite.
Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu |