Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (16)
Cristache Gheorghiu

Se spune că furtul e vechi de când lumea. Care lume? Lumea omului religios, adică după apariţia minciunii. Iată o dovadă probând că spiritul de echitate este nu numai mai vechi, dar şi natural. O specie de maimuţe foarte comunicative, mari amatoare de castraveţi şi mai ales de banane, au fost puse să facă diferite munci, după care au fost recompensate fie cu castraveţi, fie cu banane, toate în mod egal. La un moment dat, pentru aceeaşi muncă unele maimuţe au primit castraveţi, iar altele banane. Cele ce au primit castraveţi au refuzat să-i mănânce, deşi în mod normal le plăceau. Nu numai spiritul de echitate este evident, dar şi puterea de sacrificiu, pentru a demonstra dorinţa de respectare a unui principiu. Iată deci că echitatea nu este un produs al culturii, ci invers: civilizaţia a introdus inechitatea.
Revenind la impozitul pe profit, este evident că se pot găsi soluţii mai rezonabile şi, cu certitudine, ele vor apărea. Iată una în primă instanţă:
– un impozit de bază pentru orice persoană matură, impozit justificat de cheltuielile statului legate de simpla existenţă a individului, şi
– un impozit diferenţiat pe proprietatea de teren, diferenţiat pentru că poziţia terenului implică cheltuieli diferite de la sat la oraş, de la centru la periferie etc.
Astfel, fiecare ar trebui să plătească în conformitate cu ceea ce societatea cheltuieşte pentru el, iar oamenii
n-ar mai trebui să mintă. Impozitul diferenţiat pe teren, şi nu pe clădire, ar obliga proprietarul să-l valorifice potrivit poziţiei. Va fi interesul lui să construiască clădiri cu atât mai înalte şi/sau pretenţioase, cu cât terenul este impozitat la cote mai înalte. Cât despre achitarea impozitului, statul nu ar mai avea nevoie de o armată de birocraţi, dar va trebui să ofere locuri de muncă pentru cei ce nu sunt capabili să-şi găsească singuri. Va fi deci interesul oamenilor ca, din proprie iniţiativă, să lucreze pentru a produce venit şi a nu intra în categoria ruşinoasă a celor ce lucrează la stat pentru un venit minimal. Dar este din păcate la fel de evident că societatea noastră în curs de globalizare nu este capabilă să facă acest lucru în prezent. Ne putem pune întrebarea: ce se va întâmpla mai întâi? Va fi societatea capabilă să schimbe modul de impozitare, sau impozitarea defectuoasă va fi unul dintre argumentele ce vor motiva schimbarea societăţii?
Am vorbit despre impozitul pe profit nu pentru că prin el s-ar rezolva toate problemele societăţii, ci doar ca un exemplu. Întreg modul nostru de gândire social-politică este afectat de idei mai mult sau mai puţin fixe, dar sigur perimate. Ne aflăm în situaţia fabricanţilor de maşini de scris electrice care se străduiau să-şi îmbunătăţească produsele în timp ce apăruseră calculatoarele electronice.

¶ În politică – unde ne pricepem cu toţii,
nu-i aşa? – se adoptă ca principiu ideea că o ţară nu poate fi guvernată decât de către un partid, sau o alianţă de partide, care să dispună de majoritate parlamentară. Cred că, dimpotrivă, un partid ce obţine majoritatea ar trebui dizolvat în mod automat, prin lege, tocmai pentru că el nu mai este o parte, se poate substitui întregului şi îşi poate impune voinţa sa. O lege dacă este cu adevărat bună, va fi aprobată de către toate partidele, pentru că cel care
n-ar aproba-o şi-ar pierde credibilitatea. În schimb, o lege proastă nu trebuie să treacă de parlament doar pentru că avantajează un partid, fie el şi la putere. Astfel, parlamentul ar fi cu adevărat democratic, un for de dezbatere, iar legile ar fi cu adevărat folositoare.

¶ În morală se exagerează prin exemplul extrem al omului bun, în speranţa că astfel se contracarează acţiunile omului rău, needucat. Omul real însă sesizează exagerările şi abandonează morala cu totul. În plus, în lupta pentru existenţă, omul educat este nepregătit în faţa celui needucat, şi pierde întotdeauna. Se ajunge astfel la concluzia paradoxală că educaţia îi este dăunătoare. Ne-ar trebui deci o educaţie realistă, care să servească omului educat în disputa sa cu cel needucat.

¶ Toată lumea vorbeşte despre ecologie şi de pericolele ce ne aşteaptă dacă nu ţinem seama de ea, dar statul ce se consideră cel mai civilizat, SUA, este cel mai mare poluator şi – culmea – cel care se opune soluţiilor importante. Dovadă mai mare de ipocrizie greu ar putea fi găsită! Ipocrizia guvernanţilor trebuie condamnată chiar la ea acasă. Degeaba se vorbeşte într-o ţară din lumea a treia despre faptele reprobabile ale marilor puteri. Ar trebui să se vorbească în ţara care le produce. Faptul că acolo se păstrează tăcerea este o dovadă că presa nu este independentă. Apropo, marea majoritate a ziarelor din România se auto-declară independente, de parcă şi-ar propune să demonstreze în acest mod lipsa de onestitate a ziariştilor. Un ziar de partid este onest pentru că îşi declară deschis apartenenţa. Celelalte, chiar dacă ar vrea, nu pot fi independente pentru că apar ingerinţe de tot felul pe care greu le-ar putea evita. Media pe ansamblu ar putea fi independentă, nu ziarele, dacă partidele ar avea publicaţiile lor proprii.
În al doilea război mondial s-au confruntat Stalin şi Hitler. Pentru noi, astăzi, amândoi sunt personaje negative; dar la timpul lor fiecare din cei doi aveau simpatizanţii şi adversarii lor. Întrebarea care dintre ei a fost mai bun este inutilă, pentru că amândoi au fost răi. Oare pentru câţi dintre politicienii de azi întrebarea va fi inutilă peste o generaţie? De ce nu suntem capabili să decelăm caracteristicile lor reale din timp? Interese meschine ne fac atât pe noi, oamenii obişnuiţi, cât şi pe politicieni, să alegem compromisul ce ne pare favorabil pentru moment, fără să ne pese de viitor. Să nu uităm că Hitler a fost ales prin alegeri libere!

¶ Tot din categoria erorilor fundamentale ale societăţii contemporane identificăm educaţia. De fapt, cred că este cea mai importantă. Educatorii, oricare ar fi ei, îşi imaginează că vor inocula copiilor moralitatea. Dacă, mai târziu, când experienţa le dă copiilor o lecţie complet diferită, suportată adesea pe pielea lor, aceştia descoperă că profesorii au fost primii care i-au înşelat, iar o asemenea descoperire poate aduce mai multe prejudicii.
Şcoala, cândva, era un atribut al bisericii. Dacă biserica şi-a propus să fie reprezentanta extremei bune, deşi nu există nici o instituţie reprezentând oficial extrema rea – poate cu excepţia celor politice, dar ele nu-şi recunosc acest rol –, atunci educaţia laică ar trebui să fie cea preocupată să caute calea raţională. Dirijată de către stat, şcoala a devenit însă un instrument politic, indiferent de culoarea partidelor la putere. Dacă mă gândesc bine, nu este în fond nici o schimbare majoră, pentru că, în trecut, biserica juca un rol politic important, responsabilă în special cu sectorul de propagandă. Oricum, astăzi, cu profesori slab plătiţi, nu există nici o speranţă ca înţelepciunea să vină din şcoli. Orice altă activitate este mai atractivă din punct de vedere financiar decât cea de cadru didactic. Următoarea întrebare firească este la ce să ne aşteptăm de la asemenea pedagogi. Îmi amintesc că în timpul copilăriei mele erau la modă printre adolescenţi câteva colecţii de romane de aventuri: „Romanele celor 15 lei”, „Aventurile submarinului Dox” etc. Asemenea cărţi erau citite cu atât mai mult de către tineret, cu cât erau interzise de către profesori, deşi nu ştiu de ce. Scopul lor era 100% educativ. Eroul pozitiv era animat întotdeauna de intenţii bune, ieşea întotdeauna învingător, deci binele învinge, etc. Ele îşi propuneau sa formeze caractere frumoase, în spiritul cavaleris-mului, curajului, cinstei, onoarei, corectitudinii etc. Şi totuşi erau interzise! În schimb ni se recomanda Contele de Monte Cristo, o apologie a răzbunării, cel mai anti-educativ roman pe care l-am citit. Întrezăresc în asemenea recomandări, pe lângă lipsa de vocaţie, un sentiment de frustare a dascălilor, asociat cu o dorinţă ascunsă de răzbunare pe societatea în care ei sunt puternici doar în faţa copiilor.
Iată o soluţie ce, chiar dacă pare utopică, ne poate arăta că sistemul poate fi gândit şi altfel. Ea pleacă de la constatarea că bunicii sunt pedagogi excelenţi pentru copii. La adulţi, cursurile de speciali-zare, perfecţionare, postuniversitare etc., se predau de către alţi colegi cu ceva mai multă experienţă, sau mai calificaţi, pentru că aici pregătirea profesională contează, şi mai puţin talentul pedagogic. Doar elevii sunt lăsaţi pe seama unor presupuşi profesionişti ai pedagogiei. Eroare! Pedagogia este un har pe care îl ai sau nu. El nu se învaţă. Poate fi, eventual, dobândit odată cu vârsta şi numai în anumite condiţii, dintre care prima este să-ţi placă copiii. Dovada e că o reuşesc cea mai mare parte dintre bunici. Am putea dezvolta această idee şi să privim dreptul bunicilor de a-şi educa nepoţii ca pe o recompensă, un premiu, deoarece el este realmente câştigat pe merit. Cei aproape de vârsta de pensionare, ar putea fi premiaţi prin câştigarea dreptului de a preda elevilor mai mari sau mai mici, conform recompensei pe care o merită. Cei mai în vârstă s-ar putea ocupa de educaţia elevilor din clasele mai mici, iar cei mai puţin vârstnici, dar nu sub 50 de ani, de clasele mai mari. „Vârsta târzie deţine esenţa savuroasă, nostalgică, fortifiantă a înţelegerii vieţii”, ne spune Alexandru Paleologu. O fi ştiind el de ce! Şi evident că nu oricine poate deveni astfel profesor, ci doar cei care dovedesc că au calmul pedagogic necesar şi o cultură suficientă, dacă se poate chiar filozofică. Numai astfel educaţia ar încăpea pe mâini bune, ar putea avea un rol pozitiv. Altfel ea rămâne o formă a propagandei politice, şi asta în cel mai bun caz. Prost retribuită, va fi populată de către cei ce devin profesori în lipsa altor posibilităţi. „Există o înălţime de la care, privită, lupta seamănă cu dragostea” (Antoine de Saint-Exupéry). Cine n-a ajuns până acolo, dacă nu s-a născut acolo, nu poate fi pedagog.

¶ E plină literatura de maxime şi cugetări savante, dar ele sunt ineficiente în procesul de educaţie, pentru că sunt concluzii ale unor raţiona-mente sau morale trase în urma unor experienţe de viaţă, şi nu raţionamentele însele sau transmiterea experienţelor de viaţă respective. Spre exemplu: „să fii virtuos!” Foarte bine, dar cum? Nietzsche ne spune că „virtuţile se nasc din patimile tale”. Dar poţi să-i recomanzi cuiva să pătimească, doar aşa că poate se prinde vreo virtute de el? Poate că nu tocmai din întâmplare, viaţa îi va scoate omului în faţă suficiente ocazii să pătimească. Problema e cum soluţionezi aceste încercări ale vieţii: le ocoleşti sau le înfrunţi, trişezi sau joci cinstit, îţi asumi responsabilităţi sau te ascunzi în umbra altora, pentru ca mai târziu să dai vina pe ei în caz de eşec, sau dimpotrivă să calci peste trupul lor atunci când ei au obosit, etc., etc. Fericirea ta viitoare va depinde de modul în care ai trecut prin asemenea experienţe. Aşa devii virtuos sau nu. Deci nu educăm un copil spunându-i să fie virtuos, ci îndrumându-l cum să treacă prin mai micile sau mai marile probe la care îl supune viaţa. Probele lui, şi nu ale altora. Asta pot face părinţii care îi urmăresc activităţile zilnice! Şi atunci noi ce mai scriem în cărţi? Noi scriem ce aţi citit! Cei cu înclinaţii pedagogice pot da exemple constructive, dacă sunt ei înşişi suficient de bine orientaţi.

¶ În prea multe privinţe societatea omenească, cel puţin cea Europeana şi Americană este aşezată invers, aşa că orice idee novatoare pare să fie mai bună decât cele existente. Din păcate, aşa după cum poziţia unei maşini în funcţiune nu poate fi inversată prin inversarea pe rând a pieselor componente, ci toată maşina deodată, un sistem social nu poate fi schimbat prin măsuri izolate. Probabil că de aceea apar şi revoluţiile, nu neapărat cele cu vărsare de sânge, dar cele ce schimbă gândirea din rădăcină. Trecerea de la „monarhia religioasă” la „democraţia raţionalistă” (fără a fi raţională), a durat câteva sute de ani şi a fost lină în unele ţări, dar şi catastrofică în altele. Am spus catastrofică şi nu catastrofală, pentru că mă gândeam la teoria catastrofelor. Teoria, neinspirat numită astfel, este una destul de paşnică de altminteri. Ea îşi propune să caracterizeze fenomenele cu schimbări bruşte de direcţie, existente peste tot în natură. Exemplul clasic este cel al câinelui ce trece brusc de la starea de curaj furibund, atunci când latră, la cea de frică, când fuge cu coada între picioare, fără ca între cele două stări să existe una intermediară, de trecere graduală. Şi societăţile omeneşti par să se comporte astfel, în special în lumea latină.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17