Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (15)
Cristache Gheorghiu

Tot Bergson relatează cu stupoare despre „doi nobili străini, veniţi de departe, dar îmbrăcaţi asemenea nouă (francezilor), plimbându-se printre noi, amabili şi afabili, dar care după puţină vreme, întorşi în ţara lor şi afiliaţi la două partide diferite, unul dintre ei l-a trimis pe celalalt la spânzurătoare, numai pentru a se debarasa de un adversar stânjenitor”. Bergson nu apucase să-l cunoască pe Pol Pot şi echipa sa cu care i-a masacrat pe cambodgieni, care nu ştiu cât de întâmplător fuseseră „educaţi” tot la Paris şi învăţaseră de la Sartre teoria „violenţei necesare”. Iarăşi educaţia!
Eu nu sunt filozof decât în accepţiunea generică de iubitor de înţelepciune, mai ales când înţelepciunea aparţine altora. Această poziţie îmi oferă avantajul că pot exprima opinii mai liber decât ar face-o un profesionist, libertate la care mă încurajează şi Jose Ortega y Gasset asigurându-mă că „filozofia îşi păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări”, aşa că, dacă a rezistat ea unora ca Nietzsche sau Kant, ce mai contează unul ca mine!
Am tot vorbit de mari gânditori şi cineva ar putea să tragă concluzia că as fi adeptul unei „Noocraţii”, în sensul definit de Camil Petrescu, adică o conducere a statului de către intelectuali. Care intelectuali? Cei care au creat minciuna şi au construit o societate cu principii inversate?
E clar că de mântuire avem nevoie, şi că ea vine doar de la Dumnezeu. Revine întrebarea: „de la care Dumnezeu? De la cel bun sau de la cel aspru?” Aş îndrăzni un răspuns pueril. Dacă Dumnezeu este tatăl nostru, atunci el poate că se comportă ca un părinte. Ca un părinte inteligent, care îşi pregăteşte copiii pentru viaţă, şi nu ca unul prost care doar îi alintă, aşa cum ne-ar plăcea nouă. Şi tot ca un părinte, el ne predă lecţii potrivit vârstei noastre. Dacă uneori indicaţiile sale par contradictorii, asta nu înseamnă că el este inconsecvent, ci doar că noi ne aflăm în altă etapă a evoluţiei noastre. Biblia nu poate fi deci un document unic. Între timp, am mai crescut, nu? Poate că am depăşit faza abecedarului. Un lucru e sigur. Dumnezeu nu i-a înmânat Biblia lui Adam când l-a alungat din Rai, ca s-o aibă drept ghid de orientare. A dat-o omenirii cu mult mai târziu. Şi încă şi mai târziu
l-a trimis pe Iisus pentru a ne transmite un nou mesaj, completând astfel Biblia cu câteva capitole. Ce motive avem să credeam că nu ne-ar mai trimite în continuare şi alte mesaje? Iar dacă el ne transmite în continuare mesaje, şi normal ar fi s-o facă, atunci problema noastră este să recepţionăm aceste mesaje, să le interpretăm şi să le aplicăm. Cât timp ne limităm să interpretăm – de cele mai multe ori greşit – aceeaşi carte, scrisă acum câteva mii de ani, sigur nu ne vom afla sub îndrumarea lui Dumnezeu, decât doar dacă suferim de „nanism intelectual”.
În cealaltă parte a lumii, independent de creştinism, au trăit oameni cu o credinţă mai veche, pe care însă preferăm să-i ignorăm. Şi totuşi, jocurile politice ale secolului XX au fost făcute de către Mao. Dacă pentru fiecare chinez s-ar fi pretins 100 grame de orez mai mult, după modelul german, care la începutul secolului 20 pretindea mai mult spaţiu vital, atunci economia mondială ar fi fost dată peste cap. Mao a fost cel care i-a ţinut pe chinezi în frâu. Ca ţară comunistă, dacă ar fi cooperat cu URSS, atunci ar fi avut asigurată supremaţia mondială. Deciziile lor ar fi fost esenţiale pentru viitorul omenirii. Adoptarea lui în China ar fi fost însă catastrofală. Dar Mao a sesizat putreziciunea sistemului sovietic. Reţinerea Chinei de la disputele puterii mondiale au făcut ca balanţa să rămână echilibrată. Mao este cel ce a făcut posibil acest lucru. Şi tot Mao a mai avut o calitate: n-a interzis nici o religie. De altfel, nici n-ar fi avut cum s-o facă, pentru că religiile extrem orientale nu sunt organizate ierarhic, precum cele europene, deci nu avea pe cine să desfiinţeze. La ei, uneori, religia se confundă cu înţelepciunea, şi nu văd cum cineva ar fi putut să interzică înţelepciunea. Dacă Mao este un reprezentant al filozofiei orientale – pentru că el a fost şi filozof, pe lângă politician – atunci trebuie să recunoaştem că nici un reprezentant occidental – politician sau filozof – nu s-a ridicat la nivelul lui. De la filozofia clasică germană la Hitler, de la revoluţia franceză cu excitaţiile ei egalitariste şi până la comunismul sovietic, drumul stupidităţii noastre a fost întotdeauna pavat cu intenţii bune, dar cu ce efecte? N-aş spune că filozofia lui Mao a fost perfectă, nici nu ştiu să fi fost vreuna, dar cu certitudine a noastră a fost greşită. Un lucru e sigur. Filozofia noastră trebuie regândită, sau mai exact gândită, deoarece ceea ce ne place să etichetăm drept raţional s-a dovedit a fi doar produsul dorinţelor noastre.

¶ Am putea vorbi despre două curente în filozofie: unul care o priveşte ca pe oricare ştiinţă ce are un domeniu al ei, şi celălalt care consideră că doar istoria filozofiei prezintă interes, că nici n-ar exista filozofie, ci doar oameni care filozofează. Kant face parte din susţinătorii primului curent. El crede că filozofia trebuie abordată frontal, ca orice ştiinţă, şi nu prin prisma evoluţiei cunoştinţelor noastre despre ea, pentru că lumea reală nu-şi schimbă legile în funcţie de cunoştinţele noastre. Kant se ambiţionează să creadă în existenţa unui domeniu al filozofiei şi construieşte ceea ce părea a fi cel mai solid sistem filozofic. N-a trecut mult şi „formidabilul” lui sistem filosofic, în ciuda rigorii – care este într-adevăr remarcabilă – s-a dovedit a avea chiar mai multe fisuri decât alte sisteme mai vechi. Se pare că hiba filozofiei este tocmai inconsis-tenţa domeniului său. Şi atunci ce rămâne? Rămâne tocmai istoria filozofiei, dar nu expusă pedant, cu preţiozitate, pentru a ilustra strălucirea (era să zic poleiala) prezentatorului, ci ca parte a istoriei civili-zaţiei, pentru că, în fond, ea ne arată – alături de celelalte discipline – cum a evoluat civilizaţia. De fapt, istoria însăşi ar trebui să fie istoria gândirii umane concretizată în evenimentele reale şi nu şirul neroziilor unor personalităţi – încoronate sau nu – devenite personalităţi de cele mai multe ori tocmai prin neroziile lor. Ludovic al XIV-lea, spre exemplu, Regele Soare, este prezentat ca cel mai reprezentativ exponent al monarhiei, cel mai cel, etc., etc. În realitate, el este cel care prin exagerările lui şi lipsa de înţelegere a istoriei a contribuit la distrugerea monarhiei.
Relativismul aprecierilor noastre poate fi ilustrat cu numeroase alte nume. Împăratul Constantin cel Mare, spre exemplu, este numit şi Sfântul Constantin, pentru că el, prin Edictul de la Milan, ar fi acceptat în anul 313 Creştinismul, punând astfel capăt prigoanei împotriva credincioşilor săi. În primul rând, gestul său a fost unul strict politic prin motivaţia lui. Imperiul Roman era divizat în acel moment, Constantin se afla în război deschis pentru dobândirea supremaţiei, iar atragerea creştinilor de partea sa era o decizie de strategie militară şi politică. În al doilea rând, Constantin nu a fost creştin, ci adept al cultului soarelui. Doar mama lui a fost creştină. Se spune că el s-ar fi creştinat înainte de moarte, dar nu există nici o dovadă în acest sens, aşa că afirmaţia de sorginte preoţească nu are acoperire. În schimb, monedele emise de el mărturisesc adevărata lui credinţă, deoarece poartă alăturate efigiile sale şi ale zeului solar. Întrebarea este cum poate fi declarat sfânt cineva care nu a fost creştin în nici un fel? Mai mult decât atât, din punct de vedere istoric, documentele nu atestă nici un edict de la Milan cu semnătura lui Constantin. Există doar o ordonanţă către guvernatorul Bithyniei care proclamă libertatea de conştiinţă a creştinilor, dar ea este semnată de Licinius, aliatul lui Constantin, în disputa lor împotriva lui Maximin Daia. Este totuşi de presupus ca ea nu-i era străină lui Constantin. Ce-i drept, Constantin a fost cel care, tot din motive politice, a iniţiat convocarea Consiliului ecumenic de la Nicea, în 325, urmat de multe altele, consilii ce aveau să apropie diferitele episcopii între ele şi să contribuie astfel la unificarea lor, spre marea plăcere a viitorilor papi şi patriarhi, dar şi a distrugerii ideii creştine.
Un alt exemplu îl poate furniza regele Henry VIII al Angliei, care a fost de fapt creator de biserică. E drept că nu a celei catolice, ci a celei anglicane, şi e iarăşi adevărat că el nu a făcut acest lucru din convingere religioasă, ci din orgoliu şi interese personale destul de meschine: voia să se recăsătorească împotriva voinţei papei Clement VII. Vexat de refuzul papei, regele a decretat independenţa bisericii engleze faţă de papalitate, ceea ce era mai mult decât firesc, pentru că nefireşti erau pretenţiile papalităţii. Dar Henry VIII n-a fost decretat niciodată sfânt. În schimb, a fost canonizat Thomas Morus, cel care s-a opus intenţiilor regelui, motiv pentru care a şi fost decapitat, da’ nu pentru convingerile lui religioase, ci pentru că Henry VIII era orgolios şi nu accepta ideea ca cineva să-i fie împotrivă. Thomas Morus este, însă, cunoscut lumii nu pentru disputa lui cu regele, ci ca autor al cărţii „Utopia”, prima carte despre comunism. Ceea ce surprinde este canonizarea lui în 1935, la 400 de ani de la moartea sa, în timp ce comunismul îşi făcea deja simţite efectele în URSS. Gestul papei Pius XI n-a fost nici măcar unul politic, pentru că n-a servit la nimic, dar a fost sigur o dovadă de ignoranţă politică. În plină desfăşurare a ororilor comunismului, să cano-nizezi pe cel care a scris prima carte despre comu-nism, pentru un merit obscur! De neimaginat!
Se poate continua cu exemplul lui Carol cel Mare, cel care, împreună cu papa Leo III a pus bazele celei mai monstruoase coaliţii, menită să dăinuie peste secole, dar al cărei efect final a fost degradarea morală atât a bisericii, cât şi a monarhiei.
Relativism dovedim chiar şi atunci când vorbim elogios despre Napoleon, în timp ce îl condamnăm pe Hitler. Nu intenţionez nici pe departe să-i iau apărarea lui Hitler, dar Napoleon nu a fost mult mai prejos. Secolul este cel care diferă şi, datorită lui, mentalul social, tehnologia şi altele. Lev Tolstoi avea dreptate să protesteze împotriva obrăzniciei francezilor de a-şi slăvi reprezentantul, în ciuda pornirilor lui de cuceritor. Prin el, Franţa a fost printre cei mai mari jefuitori moderni în materie de artă, de exemplu, iar astăzi se mândreşte cu achiziţiile sale. Este convenabil pentru francezi, dar nu este şi moral. Aş accepta să-l tolereze, dar nu să-l slăvească, pentru că atunci Napoleon serveşte drept exemplu de urmat: orice ofiţeraş poate spera să devină cuceritor al lumii.

¶ Adevărul este că societatea omenească, asemenea societăţilor de albine, furnici etc., are o structură naturală de organizare, cu conducători şi conduşi. Complexitatea ierarhiei societăţilor umane nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere caracterul ei natural. Există deci legi naturale, pe care ar fi bine să le cunoaştem şi să le respectăm. Rezultă de aici că orice încercare de a-i modifica structura firească este sortită eşecului pe de o parte, şi este sursă de erori pe de altă parte. Nu ştiu cum e la albine sau furnici, dar la om prima problemă este cea a selecţiei şefilor. Condu-cătorii au nevoie de argumente pentru a-şi convinge semenii să-i urmeze pe ei şi nu pe alţii. Catalogarea societăţilor în diferite tipuri are la bază tocmai modul de selecţie a conducătorilor: cum se ajunge la putere şi cum se păstrează puterea. Clasicii antichităţii au identificat trei tipuri de organizare de bază, prin care societăţile trec în mod ciclic, deoarece nici una dintre ele nu este perfectă şi nemulţumirea oamenilor îi face să creadă că cealaltă ar fi mai bună. Ele sunt: monarhia, democraţia şi oligarhia. Mie mi se pare că oligarhia este cuvântul cel mai potrivit pentru organizarea naturală, la care se revine mereu, iar monarhia şi democraţia sunt cele două tipuri opuse una alteia, către care societăţile oscilează ca un pendul. La orice trecere de la o formă la alta se petrece doar o schimbare de personaje cu unele tulburări mai mici sau mai mari, după care societatea revine la organizarea ei naturală, din păcate numai în trecere către direcţia opusă. Ceea ce le face să se comporte astfel este neastâmpărul oamenilor, dorinţa unora de a fi şefi în locul altora. (Dacă neastâmpăr este un cuvânt mai puţin impunător, atunci înlocuiţi-l prin „elan vital” (Bergson), „voinţa de viaţă” (Schopenhauer) sau alţi termeni deja consacraţi). Eu aş introduce termenul de „instinct vital” sau şi mai bine „instinct expansionist”, un fel de „Big Bang” individual. Fiecare schimbare trebuie însă pregătită, argumentată, motivată. Se construiesc în acest scop scenarii ample, în care, pe lângă argumentele social-politice, grefate pe nemulţumirea veşnică a oamenilor, apar argumente religioase, uneori chiar o nouă religie, necesară pentru a da oamenilor o speranţă. În ultimă analiză, monarhia, democraţia şi orice altceva, sunt doar scenarii.

¶ Citesc acum, după ce am scris atâtea despre religie, ceea ce poate s-ar fi cuvenit să fi citit de la început: „Religia în limitele raţiunii pure” a lui Kant. (Nu m-am vindecat de tot) Începe bine! Constat chiar că poziţia sa de plecare confirmă intuiţia mea. Kant mai întâi se întreabă dacă omul este de la natură bun sau rău. Constată că este rău, dar are o înclinaţie către bine, cu alte cuvinte ar dori să facă bine, dar nu reuşeşte întotdeauna. Mai departe, însă, constat că abordarea lui Kant se bazează pe un reper relativ: evaluarea bine/rău se face prin raportare la morală, iar prin morală el înţelege legea. Legea este însă o consecinţă, o sinteză a unui mod de viaţă, al unei societăţi, a noastră, a filozofiei noastre. Să cauţi adevărul fundamental pornind de la consecinţele lui ultime, aflate într-o societate ce a evoluat la întâmplare, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor, cu observaţia că un astfel de atelaj ar putea totuşi să meargă, chiar dacă mai greu, spre deosebire de logica lui Kant care nu funcţionează nicicum. Un mare om de ştiinţă spunea ceva de genul „Daţi-mi un punct de sprijin şi mişc universul” (sau pământul, nu-mi amintesc exact). El se referea la principiul pârghiilor prin care forţa poate fi amplificată proporţional cu braţul pârghiei, cu condiţia să existe un punct fix pentru sprijinul pârghiei. Ei bine, tocmai punctul fix la Kant este relativ, de fapt, nu există, pentru că legea morală la care se raportează el este o consecinţă şi nu o cauză. Şi atunci, întreaga construcţie filozofică este aeriană, artificială. După câteva divagaţii fără prea multă sare sau piper, Kant, în sfârşit, afirmă hotărât: „Omul este rău de la natură” (capitolul III), ba încearcă chiar să identifice „originea Răului din natura umană” (capitolul IV). Apoi, ca în orice roman bine scris, apare şi speranţa: există în om o „predispoziţie originară spre Bine”. Deci omul este rău de la natură, dar înclinat către Bine. Citind aceste pagini, mi-l imaginam pe om cocoţat pe un piedestal al Răului, dar privind în jos, unde era Binele, către care era el înclinat, şi mă temeam pentru el să nu ameţească, cunoscând o altă predispoziţie a sa, cea de vertij, care este sigur naturală. (Pascal avea chiar un acut sentiment al prăpastiei ce s-ar afla în faţa sa.) Mai puţin temător, Kant identifica totuşi un pericol al înclinaţiei către Bine a omului, dacă această înclinaţie este lăsată la voia întâmplării şi evoluează în mod iresponsabil. Evident, nu face această observaţie fără scop, pentru că imediat ne oferă şi soluţia: religia. În final, tot el ne atrage atenţia asupra „proastei slujiri” a religiei de către preoţi, astfel că, după ce ne-am învârtit ca un căţel în jurul cozii, ne întrebăm la ce bun toată această discuţie despre Bine şi Rău. Acum Kant pare să fie un credincios sincer, ceea ce explică parţial logica (sau lipsa ei) în demersul său filozofic. Recunosc că, după această constatare, omul Kant mi se pare mai simpatic, mai uman, dacă mă pot exprima astfel. El redevine însă filozof, simte nevoia să ne scoată din cercul în care ne învârteam fără ieşire, şi ne dă soluţia finală: raţiunea pură. Teoretic este perfect, cel puţin în imaginaţia lui, dar practic nu ne oferă nimic. Kant se opreşte aici, şi cred că bine face, pentru că şi aşa ne-a chinuit prea mult. Întreaga lui construcţie pare un simplu exerciţiu filozofic, din păcate cu aceeaşi idee fixă: raţiunea pură. Ideea priorităţii raţiunii pure nu-mi displace, dar, aşa după cum religia a fost „prost slujită” de către preoţi (atunci când le-a dispărut raţiunea), tot aşa şi raţiunea, prost slujită, a condus deja la câteva consecinţe catastrofale. În concluzie, orice exagerare este păguboasă.

¶ Rezultă de aici că argumentele în favoarea unui tip de societate sau al altuia sunt mincinoase şi aceasta mi se pare mie a fi eroarea noastră fundamentală: MINCIUNA. În loc să ne centrăm atenţia pe căutarea soluţiilor naturale, construim scenarii mincinoase. N-aş avea nimic împotriva oscilaţiilor, pentru că ele dau viaţă sistemului şi îi asigură progresul, dar amplitudinile ultimelor oscilaţii au devenit atât de mari, încât întreg mecanismul riscă să se distrugă. Conducătorii au devenit tot mai abili, iar capacitatea lor de a manevra scenarii, tot mai mare, astfel încât singurul progres real a fost creşterea capacităţii organizatorice. Scrisesem iniţial „a imagina scenarii” în loc de „a manevra scenarii”. Mi-am dat seama imediat că nu imaginaţia e atât de productivă pe cât este capacitatea de manevrare. Iată Creştinismul, de exemplu, dintr-o religie a oamenilor sărmani a devenit pe vremea Inchiziţiei un instrument al tiraniei, adică tocmai opusul ideii originale. Tot astfel se întâmplă cu orice paradigmă politică. Democraţia modernă, apărută ca alternativă a monarhiei, a dezvoltat cea mai perfidă propagandă menită să convingă lumea că ţara lor este un adevărat simbol al democraţiei, şi dacă ea nu este perfectă, oamenii să fie liniştiţi pentru că, oricum, alta mai bună nu există, cerşindu-le astfel îndurarea.
Cert este că dacă vom emite mai puţine teorii fanteziste şi sisteme filozofice pe care nu le înţelege nici măcar autorul însuşi, fie ele antropomorfiste sau de genul energiilor vitale, ori a sufletelor ce bântuie spaţiul în căutarea unui trup nefericit, şi dacă vom renunţa să mai credem că omul este scopul final, dar dacă, în schimb, vom privi cu mai multă atenţie natura în zona de complexitate pe care o putem observa, atunci vom desprinde mai multe principii de viaţă folositoare omului şi-l vom ajuta să greşească mai puţin. Faptul că el este astăzi cel mai puternic dintre vieţuitoare, nu-i oferă un avantaj mai mare decât al dinozaurilor de altădată.

¶ Nu ştiu cum va arăta societatea viitoare. Ceea ce ştiu este că va fi diferită de cea de azi, pentru că nimic nu stă pe loc. Putem intui însă cum nu va fi, pentru că schimbările sociale se bazează pe dorinţa oamenilor de a îndepărta ceea ei au identificat ca fiind rău. Nu trebuie deci decât să identificăm relele existente. La o primă vedere, am putea spune că minciuna. Dar minciuna va exista întotdeauna, pentru că societatea trebuie condusă, conducătorii au nevoie de argumente, şi nu adevărul place oamenilor, ci o minciună frumos spusă. Va fi deci o nouă minciună.
Ar urma deci sa vedem ce identifică oamenii ca fiind greşit în societatea de azi şi ar trebui îndreptat. Prima ar fi minciuna despre democraţie, dar aceasta o ştiu cel mai bine politicienii şi încearcă s-o acopere spunându-ne că, oricum, alta mai bună nu avem. Aici au dreptate. Greşeala constă în plasarea discuţiei la un nivel prea general. Este nevoie de argumente mai concrete.
Nu voi ataca subiecte de principiu, cum ar fi votul universal, prin care prostimea îşi alege „deştepţii”, pentru că nu vreau să provoc polemici. Voi exemplifica doar prin câteva idei menite să evidenţieze slăbiciunea unor practici curente, pe de o parte, şi posibilitatea corectării lor, pe de altă parte, cu condiţia să vrem.
Iată unul foarte concret: impozitul pe profit. Cine munceşte, plăteşte, cine chiuleşte primeşte! Principiul nu numai că este revoltător, dar el ne indică o societate aşezată invers. Cauza se află în trecut. A existat o vreme când el avea o logică, dar asta s-a întâmplat demult, într-o societate radical diferită de cea de azi. Îmi este mai uşor s-o evoc luându-l ca exemplu pe William Cuceritorul. Spre deosebire de stilul turcesc sau românesc – nu ştiu cum e mai bine să-i spun – când birul era strâns cu japca de unde se nimerea şi cât se nimerea, noul şef, om organizat, imediat după cucerirea insulei, a efectuat un recensământ, pentru a şti pe ce se poate baza în caz de război sau pace, calamităţi etc. Putea stabili astfel o impunere diferenţiată în funcţie de avere. În felul acesta au apărut primele instituţii (statistică, percepţie (finanţe) etc.) şi odată cu ele statul modern, fiindcă, da, statul modern este caracterizat prin faptul că este instituţionalizat, adică dispune de instituţii specifice fiecărei activităţi importante. Nu mai este regele, contele, boierul etc., arbitru în toate problemele precum un bulibaşă, sau un activist comunist, deoarece statul are instituţii specializate. Că instituţiile produc birocraţie, corupţie etc., anulând astfel totul, este un păcat tot atât de real, pe cât de mare este tendinţa generală a oamenilor de a distruge ceea ce tot ei au construit, şi poate că nici măcar nu-i rău, pentru că nu vom şti niciodată cu certitudine dacă ceea ce facem este cu adevărat bine.
Pentru perioada de început a democraţiei parlamentare, îmi amintesc o carte a unei englezoaice. Numele i l-am uitat, dar cartea cred că se numea „Citadela”. Ea singură, autoarea, denumeşte ca „romantică” această perioadă. Cei care intrau în politică erau, evident, marii proprietari, dar nu cu scopul de a se îmbogăţi, pentru că erau deja, şi nici să fure din averea statului, pentru că statul era chiar grupul lor. Intrau în parlament pentru ca să-şi apere interesele, dar şi dintr-un sentiment de responsabilitate. Era firesc ca de treburile statului să se ocupe ei, cei care măcar ştiau pe ce lume se află, şi nu o gloată tembelă, şi era de asemenea firesc ca ei să subvenţioneze cheltuielile generale ale statului. Ei produceau, ei colectau, ei cheltuiau. Dar asta s-a întâmplat demult. Unde aţi mai văzut astăzi politicieni responsabili? Ideea impozitului pe profit este anacronică azi, dar totuşi practicată. Ea nu numai că nu foloseşte societăţii, dar este profund dăunătoare, pentru că provoacă o inversare a moralei. Ea dă o justificare sustragerii de la plată, deci minciunii, furtului. Iar cum lăcomia conducătorilor a devenit deja exagerată, furtul a devenit necesar pentru supravieţuire.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17