Intre Doua Idealuri (14)
Cristache Gheorghiu

 

N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a „jobului”, bazată pe aprecierea că, laolaltă cu janseniștii de la Port Royal, poate fi mai eficient, cel puțin în privința comunicării cu lumea. Nu trebuie să uităm declarația sa: „Am petrecut multe zile studiind științele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul științific m-a dezgustat”. Problema lui era deci una de comunicare. În final, Pascal ne lasă în plină dilemă: dacă nu te supui rațiunii, ești un prost; în schimb, dacă nu te supui lui Dumnezeu, ești nefericit. Fericit și prost, sau deștept și nefericit! Iată alternativele oferite primul de către religie, al doilea de către rațiune. Oare chiar să nu existe altă variantă?
Interpretările deformate ale catolicismului nu l-au lăsat indiferent nici pe Luther. Între timp, preoții catolici, în frunte cu papa, deveniseră un fel de șamani mai evoluați, iar mesajul lui Hristos îl uitaseră cu totul. Întrebarea lui a zguduit lumea creștină: De unde îi vine omului mântuirea? Și tot el se întreabă retoric: „Să-l crezi milos pe cel care salvează atât de puține suflete și care condamnă atât de multe; să-l crezi drept pe cel care prin voința sa ne face cu necesitate condamnabili, astfel încât pare să se bucure de chinurile nefericiților... este mai degrabă demn de ură decât de iubire. Or, dacă aș putea înțelege pe cale rațională cum poate fi milos și drept acest Dumnezeu, ce dovedește atâta mânie și nedreptate, n-ar mai fi nevoie de credință”. Teoretic, Pelagius fusese anihilat de mai bine de o mie de ani, în timp ce Sfântul Augustin era socotit unul dintre părinții Bisericii Catolice. Și totuși, lumea nu se împacă cu acest gând. De ce? Pentru că Pelagius avea dreptate. „Ceea ce probează rațiunea nu poate fi revendicat de divinitate (credință)”. Și totuși omul are nevoie de mântuire, iar mântuirea nu poate veni decât de la Dumnezeu. Care Dumnezeu? Cel bun sau cel rău? Cel care ne promite raiul sau cel ce ne amenință cu Apocalipsa? Cel drept, care ne judecă cu dreptate faptele, sau cel capricios, care iartă pe cine nu te aștepți și chinuiește pe cel credincios? Și dacă el este atât de capricios, cum ar trebui să ne comportăm noi, ca să-i fim pe plac? Această ultimă întrebare – evident retoric㠖 este suficientă pentru a constata că biserica a adoptat un drum greșit, nefiind capabilă să indice o cale, o morală. Din clipa în care ea nu mai are o direcție clară, care să ofere oamenilor un minimum de etică, ea și-a încetat rolul, și-a pierdut creditul. Simplul îndemn la imnuri de slavă și implorarea ajutorului lui Dumnezeu este o revenire la credințele primitive în idoli, iar preoții sunt asemenea șamanilor.
Lipsa respectului pentru adevărul istoric nu i-a părăsit nici azi pe occidentali. Au început totuși să recunoască un adevăr mai mult decât evident, și anume rolul jucat de greci în apariția Renașterii, rol amplificat de masiva emigrare a acestora din Constantinopole, amenințat de expansiunea turcească. În exprimare apuseană însă această afirmație sună cam așa: „Italia a beneficiat de cărțile aduse de imigranții greci, cărți prin care au redescoperit valorile antichității”. Ca și cum grecii erau niște imbecili pe post de cărăuși ai unor obiecte despre care ei nu aveau nici o idee. Invidia celor din teritoriile barbare pe ceea ce reprezenta partea civilizată a Europei primului mileniu creștin, Imperiul Bizantin, încă mai dăinuie.
Că, în final, a avut câștig de cauză rațiunea, ne dovedește căderea în dizgrație a bisericii catolice împreună cu monarhia. Astăzi vorbesc despre religie mai mult politicienii, care însă sunt la fel de interesați de cele sfinte, pe cât sunt de interesați de democrație, societate etc., după cum le indica numele partidului în care, întâmplător, și-au găsit un loc: democrat-creștin, social-democrat de ziua 7-a, sau orice altă combinație posibilă.

¶ A rămas singură filozofia, sărmana, să ne rezolve dilemele. Din nefericire, însă, ea a apus demult. Filozofii lui Voltaire, care „plăsmuiesc sisteme despre tainica alcătuire a universului”, sunt „ca acei călători care se duc la Constantinopol și vorbesc despre serai; nu l-au văzut decât pe dinafară și spun că știu ce face sultanul cu favoritele lui”.
Dintre filozofii moderni, piscul aproape unanim recunoscut a fost Kant, datorită monumentalității operei sale, dar nu numai. Germania avea mai mare nevoie de el decât filozofia. În evoluția ei impetuoasă ea trebuia să-și fabrice tot ce o națiune mare are, iar ei îi lipsea încă. Că Germania și-a dorit să aibă un filozof mare, e limpede. Cum se face că tagma filozofilor l-a acceptat? Răspunsul îl găsim în incapacitatea de înțelegere a problemelor cu adevărat filozofice a unora ce se vor cu orice preț filozofi și care au preferat să-l declare monument pe Kant pentru simplul motiv că nimeni nu are răbdare să-l citească în întregime, și atunci devine chiar profitabil să te declari adeptul său. Lumea va presupune că măcar tu l-ai citit și înțeles. Nimeni nu te poate contrazice. Ba, cine știe, poate primești și un premiu din partea guvernului Germaniei. Al. Paleologu remarcă: „La Kant obsesia ierarhizării ajunge să plaseze muzica pe ultimul loc, mai prejos decât arta grădinăriei, dând ca motiv faptul că muzica îi deranjează pe vecini”. Ceea ce mă interesează pe mine însă nu este stabilirea unui podium de premiere al filozofilor, ci influența filozofiei în viața reală. Kant n-a pătruns în viața nimănui, iar pe firul evoluției filozofiei germane, filozofie ce a mers mână în mână cu mentalitatea germană, de la care s-a inspirat și pe care a fundamentat-o, îl găsesc pe Nietzsche ca fiind piscul, nu pentru că el ar fi descoperit ceva, ci pentru că a indicat o direcție pe care națiunea germană a și urmat-o, fiindcă era pe gustul ei. Filozofia germană, mentalitatea germanilor și politica Germaniei au mers împreună către apogeul ei marcat de persoana lui Hitler – supraomul invocat cu atâta patos de Nietzsche. Despre Nietzsche, Giovanni Papini spune că a fost „cel mai anglo-francez filozof german. Dar, deși învățase de la francezi să iubească lucrurile fine și subtile, iar de la englezi pe cele concrete și limpezi, n-a izbutit să-și elibereze complet mintea de nebulozitatea teutonică.” Giovanni Papini a ironizat pe mai toți filozofii și „nebulozitatea teutonic㔠este o expresie creată de avântul său de pamfletar. Trebuie să recunoaștem însă că mintea chinuită a lui Nietzsche – la fel de chinuită ca și consoanele ce și le-a înghesuit în nume – nu avea forță nici pentru o analiză riguroasă și nici pentru idei novatoare. A fost doar un stâlp de sprijin pentru nazism, așa cum Marx a fost pentru comunism. „Hitler avea girul, dacă nu chiar sprijinul activ al lui Martin Heidegger, Richard Strauss, Gottfried Benn, Carl Schmitt, Konrad Lorenz, Heisenberg și numeroși premiați Nobel germani. …O barbarie cultivată care a știut să recupereze tradițiile culturale germanice în scopuri proprii. Zeificarea culturii în Germania a condus intelighenția la subestimarea importanței lui Hitler. Nu se putea concepe ca un om care nu-și terminase nici măcar studiile primare… să se apropie de Stein, Bismarck… Nimic decât orgoliul culturii lor i-a făcut să nu vadă în Hitler o amenințare.” – Pascal Bruckner, Melancolia Democrației.
Și pentru că l-am criticat pe Nietzsche, simt acum nevoia să-l reabilitez măcar un pic. În fond, el a fost bine intenționat. Chiar supraomul lui a fost doar o încercare de a-i încuraja pe oameni să-și depășească stadiul actual și să se înalțe cu o treaptă mai sus. Oameni în general, și nu un anume om! A pățit însă ca Iisus, care a încercat să-i îndrepte pe evrei și nicidecum să provoace nașterea unei noi religii, dar pentru că neamțul comun este mulțumit de sine, atunci l-a însărcinat pe Hitler cu misiunea de supraom. Esența filozofiei lui Nietzsche poate fi găsită în acest paragraf din „Așa grăit-a Zarathustra”: „Dumnezeu e o închipuire: ci eu vreau ca închipuirea voastră să nu meargă mai departe de voința voastră creatoare. ...ați putea făuri Supraomul”. Care au fost consecințele filozofiei lui? Un prim efect a fost cel imediat. Deși însuși Nietzsche atrage atenția chiar în paragraful următor („Acesta nu va fi poate dintre voi, fraților! Dar ați putea să vă preschimbați în strămoși ai Supraomului: aceasta fie cea mai bună credință a voastră!”) așa cum era de așteptat, graba – acest defect natural al oamenilor, prea multa voință de viaț㠖 i-a făcut pe nemți să creadă că ei pot aduce viitorul în prezent, devenind astfel proprii lor strămoși. Ceea ce ar fi trebuit să fie credință a devenit voința înfăptuirii prezente. Ideea le-a fost sugerată chiar de Nietzsche prin acel „poate”, inadmisibil pentru un filozof, dar care îi trădează o aspirație internă ascunsă. Un al doilea efect, ceva mai întârziat, îl regăsim în sloganul comunist al construirii unei societăți perfecte în viitor, pentru care însă trebuie să acceptăm tribulațiile celei prezente, poreclită după caz „societate socialistă”, „multilateral dezvoltat㔠etc. (Nici „tranziția” actuală nu este mult diferită, ca să nu mai vorbesc despre așteptările mesianice ale evreilor.) În toate regăsim aceeași idee: omul vrea să devină propriul lui Dumnezeu. Este răspunsul dement la o altă întrebare nu numai greșit pusă, dar artificial creată: „Cine a făcut lumea?”. cu toate derivatele ei: „Cine l-a facut pe om?”, „Cum a venit omul pe pământ?” și altele asemenea. Oare chiar n-am fi putut să trăim fără asemenea întrebări stupide? Stupide pentru că, oricum, nu vom afla niciodată răspunsurile la ele. Imaginând însă răspunsuri care mai de care mai fanteziste, s-au creat tot atâtea filozofii de viață, însoțite de religiile respective, până la cea a supraomului în versiune hitleristă, comunistă și... aș putea să continui, dar nu e cazul.

Iar pentru că l-am pomenit pe Kant, iată un citat care îl reabilitează oarecum pentru sinceritatea lui: „Adepții ei (ai filozofiei) se împuținează, căci cei ce sunt destul de înzestrați pentru a se afirma în alte științe nu par a fi dispuși să-și pună în joc reputația într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neștiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă". Da, aici are dreptate! Să nu uităm că pe frontonul Academiei lui Platon scria: „Cine nu cunoaște geometrie să nu intre aici”. Pe vremea lui, filozofia cuprindea totul, așa că putem să ne întrebăm cu ce am mai rămas azi. Cât despre „neștiutorii în celelalte domenii”, să ne amintim de filozofi ca Herbert Spencer care, fără să fi avut studii academice, a fost la fel de diletant in inginerie ca și în filozofie, dar numai filozofia l-a păstrat în istoria ei.
Îmi amintesc atunci când am început să citesc mai serios filozofia (am evitat cuvântul „studiez”, pentru că mi s-a părut prea prețios) pentru simpla mea curiozitate de a vedea cu ce se ocup㠄învățații”, am abordat-o ca pe orice știință: mi-am procurat câteva cărți serioase și m-am așezat la masă cu creionul în mână. Cu creionul nu prea am avut ce face, dar în curând pe masa mea s-au adunat Dicționarul limbii române, Dicționarul filozofic și altele de felul acesta, pentru că citeam ca dintr-o limbă străină. Mi-am zis că sunt eu mai prostănac, și acest gând m-a ambiționat, așa că am insistat. Ba, cu timpul făcusem chiar o mică pasiune. Noroc că mi-a trecut și am realizat că cea mai mare parte din texte sunt doar paradă de cuvinte a unor oameni care nu au nimic de spus. Până atunci, însă, am trecut și prin faza captivantă, când aproape sistematic, după încântarea produsă de sclipirile de geniu ale vreunui filozof, urmează dezamăgirea declanșată de sesizarea punctelor slabe ale sistemului, realizată de autorul următor, și deplasarea imediată pe o altă culme a gândirii, dar care la rândul ei nu se va dovedi mai puțin deplasată față de linia mediană pe care o căutăm, parcă dinadins pentru a ne atrage atenția că există și dialectică, nu numai logică binară, există penumbră și nu doar lumină și întuneric. La apropierea de anii noștri, lucrurile parcă se precipită și îți dau impresia unei curse de coborâre cu bobul, unde, odată cu creșterea vitezei, ritmul deplasărilor de la un perete la altul al pistei este tot mai alert, șocurile sunt tot mai puternice, iar echilibrul din ce în ce mai precar. Atunci, toate micile probleme dispar și rămân doar două întrebări majore: „vom putea menține bobul pe pistă?” și „mai e mult până la capăt?” Întrebările sunt valabile pentru bob; în materie de etică ar trebui să știm care este axa față de care trebuie să păstrăm echilibrul; cât despre sfârșit, el nu are sens aici, cu atât mai mult, cu cât rostul moralei, mai ales în zilele noastre, este să nu-l precipităm într-unul catastrofal, nedorit, și până una-alta să facă viața mai agreabilă în condițiile existente.

¶ Scopul oricărei filozofii este descoperirea mijloacelor prin care omul poate dobândi fericirea, sau măcar un modus vivendi în care să se simtă bine. Pentru aceasta, o primă sarcină este cunoașterea lumii în care trăiește și identificarea surselor nefericirii, în vederea eliminării lor. De-a lungul veacurilor a făcut acest lucru în diferite moduri.
Deoarece cunoașterea integrală a universului este imposibilă, omul și-a imaginat de fiecare dată o cosmogonie în conformitate cu etica societății din timpul respectiv, cosmogonie ce a servit ca bază pentru religia respectivă, prin care oamenii aplică în viața de toate zilele principiile etice teoretice. Este de aceea lipsit de sens să căutăm explicații logice sau de altă natură dincolo de nivelul pentru care o anumită cosmogonie a fost creată. Astfel, în creștinism totul începe cu ideea că Dumnezeu a creat lumea, universul nostru. Nimeni nu se întreabă ce se întâmplă la nivelul universului lui Dumnezeu. Are el frați, surori, părinți? Asemenea întrebări ar fi considerate adevărate blasfemii de către orice credincios creștin. În creștinism, lumea noastră, singura care ne interesează, a avut un început și, ca urmare, va avea un sfârșit, sfârșit care va fi colectiv. În consecință, fericirea individului nu poate fi găsită decât în mijlocul colectivității în care trăiește. Religiile extrem-orientale pleacă de la un concept mai general: Universul este imuabil și infinit în timp și spațiu. Fiecare individ s-a desprins de acolo printr-un accident și va reveni după un număr oarecare de reîncarnări. Nefericirea sa, ca și dobândirea fericirii, sunt chestiuni personale, fără nici o legătura cu ceilalți. Și pentru unii și pentru ceilalți, fericirea absolută este intangibilă în viața reală, dar este promisă în viața de dincolo. Până atunci, omul trebuie să respecte principiile morale ale societății în care trăiește, principii fixate de religia pentru care cosmogonia în cauză a fost imaginată. Numai respectarea eticii general-acceptate îi va permite extrem-orientalului să revină mai repede în Universul original, iar creștinului să ajungă în Rai și nu în Iad.
Grecii au imaginat o mitologie specifică unei societăți compuse din sclavi și oameni liberi, unde poziția fiecăruia este dinainte stabilită, dar în care intervalul dintre zei și oameni este populat de semizei, eroi etc., deci există o șansă pentru fiecare de a-și construi propriul viitor.
Din cele trei categorii pe care le-am schițat sumar rezultă trei tipuri de comportament uman cât se poate de diferite.
Astăzi, pentru că lumea nu mai admite nici o cosmogonie, nici o religie, oamenii vor să se simtă liberi de orice constrângere, gata să facă orice le trece prin minte. De la homosexualitate la consumul de droguri, totul – dacă nu este încă admis – e musai să devină cât mai curând posibil. Deși nu are încă o cosmogonie corespunzătoare, absența oricăror criterii etice tinde să devină noua religie. Dacă ar fi așa, ea ar fi cu siguranță ultima.
Din fericire, nimic din toate acestea nu se va întâmpla, iar omenirea își va continua oscilațiile între cele două extreme, dictatură și democrație, așa cum a făcut-o dintotdeauna atunci când nu a reușit să păstreze un echilibru rațional între cele două. Este de așteptat deci ca excesele oratorice actuale în direcția democrației, menite să ascundă tendința către dictatură, să dispară într-un mod sau altul. „History repeats itself in the large because human nature changes with geological leisureliness” (Istoria se repetă în mare, pentru că natura umană se schimbă cu încetineală geologică) ne spune o maximă englezească.

¶ Eliberarea spiritelor de sub apăsarea doctrinară monarho-religioasă a Evului Mediu a lăsat frâu liber renașterii democrației. Pare de aceea neașteptat că prima carte despre comunism ca ideal social – „Utopia” lui Thomas Morus – a fost scrisă în cealaltă parte a Europei, în Anglia. Mama Renașterii a fost Italia, iar tatăl intelectualitatea bizantină alungată de turci din Constantinopole, dar nici italienii și nici grecii nu au un apetit deosebit pentru probleme sociale. De la democrație la tiranie, ei cunoscuseră gloria și decăderea nu o dată, ci de foarte multe ori. Sunt națiuni obosite! Satisfacțiile sufletești îi atrag mai mult decât ambițiile politice. Dar de ce tocmai în nord? Întrebarea poate fi interesantă pentru că n-a fost numai Thomas Morus. Majoritatea doctrinarilor comuniști de mai târziu au fost din nord. Să fie de vină vaso-constricția cerebrală provocată de frig care le-a redus capacitatea de gândire? Lăsând gluma la o parte, putem găsi totuși o explicație în lipsa lor de experiență democratică care le-a permis să dea frâu liber imaginației. Grecii n-ar fi făcut așa ceva, nu numai pentru că ei aveau experiența democrației – fie ea și sclavagist㠖, dar mai știau că relația creator-om nu este reciprocă, și mai avuseseră și câțiva filozofi care îi învățaseră raționalismul cu mult înainte de a-l fi descoperit Descartes. Și mai știau, printre altele, că orice idee trebuie verificată experimental înainte de a emite o alta, ce decurge din prima. Comunismul este produsul imaginației scăpată de sub control. Thomas Morus avusese cel puțin bunul simț să-și intituleze lucrarea „Utopia”, avansând astfel ideea că ceea ce recomandă el nu există nicăieri (u-topos = fără loc). Doar Marx a crezut că se poate, iar Lenin i-a găsit și locul. Literatura utopică a apărut dintr-o nevoie de compensare în urma discreditării religiei. Speranța în Ziua de Apoi trebuia înlocuită prin ceva și a apărut Utopia – o altă speranță, de data aceasta ca soluție socială. La o privire mai atentă, însuși Creștinismul este tot o utopie socială, pentru că a apărut ca o religie a celor săraci și / sau învinși.
Pe Marx nu pot să-l consider filozof, iar teolog
n-a fost nici atât. El nu și-a mai complicat existența și a intrat direct în propagandă, dându-i totuși un fard filozofic pentru naivi. (I-aș fi spus fond de ten, dar el n-a avut nici fond, nici ten.) Din trei gaze, azot, hidrogen și clor, deci în aparență din nimic, se naște amoniacul, ce poate fi lichid sau chiar și solid, dar mai ales urât mirositor. Așa și Lenin, din nemulțumirea oamenilor în fața nedreptății, ura lui personală față de Creștinism și dorința uralo-altaicilor de a îngenunchea Europa a imaginat o utopie ce a devenit ideal pentru unii, coșmar pentru alții și care încă mai miroase urât și azi. „Comunismul nu s-a născut din bune intenții. El s-a născut din capul locului sub semnul violenței și servindu-se de o teorie a violenței. Din capul locului, comunismul a instigat o parte a societății împotriva alteia. Violența, crima, teroarea, fac parte din recuzita curentă a comunismului. Lupta de clasă nu a fost niciodată o metaforă, ci a însemnat exterminare”. Ne-o spune Gabriel Liiceanu, după înalte studii de specialitate. Ar fi trebuit totuși s-o știe și intelectualii români de educație antebelică despre care am vorbit în prima parte.
Și nu l-a inventat Marx. El a furnizat doar baza ideologică a viitorilor propagandiști politici. Lui Jean-Jacques Rousseau, Voltaire îi scrie: „Am primit, domnule, noua dumneavoastră carte îndreptată împo-triva neamului omenesc… Când citesc lucrarea dum-neavoastră, îmi vine să merg în patru labe”. Iar Petre Țuțea recunoaște: „Cine până la vârsta de 28-30 nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, peste atingerea vârstei maturității, rămâne cu aceleași concepții, înseamnă că e cretin.” Și tot el: „Eu nu sunt democrat. Am asemănat democrația cu jigodia la câine; nu scapă decât cei care sunt tari.” Și are dreptate; cei tari știu să manevreze în condiții de democrație, ba mai mult, știu cum să-i manipuleze pe cei slabi, cărora democrația doar le încurcă mințile. Nu mă refer la pescuitorii în ape tulburi de la noi, ci la țările puternice care le manevrează pe cele slabe. Fără să fiu un monarhist, cred totuși că monarhia are avantajul că după un monarh prost poate veni unul deștept. Democrația însă decade iremediabil pentru că ea nu depinde de o persoană ci de o întreagă clasă conducătoare a cărei mentalitate nu se poate schimba imediat. Se știa încă de la Aristotel c㠄nu poate înflori un stat în care toate sunt comune”.

¶ Catolicii n-au renunțat însă să cocheteze cu filozofia și probabil că își mai caută și azi nume ilustre pe care să le înscrie pe frontispiciul lor. Unul dintre ultimii găsiți a fost Henri Bergson. Era un filozof de valoare și bucuria catolicilor a fost nespusă atunci când l-au convertit de la iudaism la creștinism. Din nefericire pentru catolici, Bergson, odată cu conver-tirea, a intrat în politică și n-a mai produs nimic nou pe plan filozofic sau religios, iar ceea ce scrisese înainte, chiar dacă se referea la religie, nu face nici un serviciu doctrinei catolice. „Cele două surse ale moralei și religiei” este într-adevăr o chintesență a gândirii lui, dar ea sintetizează ideile sale mai vechi, deși a fost scrisă mai târziu. El insista mult asupra „elanului vital”, dar ideea nu este foarte nouă (Schopenhauer o făcuse deja cu mult mai bine) și nici convingătoare. Ceea ce reușește el să explice foarte bine este complementari-tatea religiei și a rațiunii privite ca tendințe naturale la om. De aici nu rezultă că una ar fi mai bună decât cealaltă, ci că amândouă există și îl definesc pe om. Deci ambele sunt obligatorii. El nu vorbește în mod explicit de vreo religie anume, ci de religie în general, al cărei rol îl vede în fixarea unor tradiții, cu efect final în etică. Bergson nu este nici o secundă teolog. Cu excepția unor declarații de complezență, el rămâne filozof, și încă unul care se limitează la analiză, ceea ce este foarte bine, pentru că îmi dă posibilitatea să fiu de acord cu el. Îmi place mai ales comparația lui cu pendulul care, după o deviație revine la poziția normală, chiar dacă numai pentru o clipă. Așa se întâmplă în natură, pentru societățile pe care tot el le numește închise. Umanitatea este însă o societate deschisă, în sensul că evoluează datorită caracterului inventiv al omului, dar până acum evoluția ei a fost într-un singur sens, al cărui sfârșit pare catastrofal, pentru că pendulul nu dă semne de revenire.

 

 

Go to part: 1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  17 

 

 

Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu
Published on the World Wide Web by "www.storymania.com"