Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (13)
Cristache Gheorghiu

Pe greci i-am scos din ecuaţie; au fost prea deştepţi chiar şi pentru noi, ca să nu mai vorbim pentru epoca în care au produs valori de referinţă încă actuale. Prin mitul Veşnicei Reîntoarceri, caracteristic lor, vedem legătura cu religiile orientale. („Omul nu e nimic mai mult decât umbra unui fum” – Eschil, „Omul nu este decât întâmplare”, „Lumea nu moare niciodată, pentru că începutul se uneşte cu sfârşitul, ca un şarpe care îşi muşcă coada”, „Omul este un Dumnezeu căzut care îşi aminteşte de cer” etc.). Dar „Omul este o jucărie făcută de zei” ne aduce în plină Geneză biblică. Prin Platon întrezărim Creştinismul. Cât despre Democrit şi Leucip, aflăm în ei creatorii teoriei atomiste a Universului. Aproape pentru orice descoperire, chiar dintre cele mai moderne, aflăm că a existat măcar un embrion în gândirea greacă. Entuziasmul grecilor era pentru bucuria de a trăi şi nu pentru înfrângerea vre-unui inamic imaginar (entuziasm = en-theon-siasmos = starea în care zeul sălăşluieşte în tine). Dar, cu măsură! Chiar şi stoicismul îşi are rădăcinile tot în morala greacă, care este, în esenţă, o morală ascetică şi purificatoare, care nu creează binele în noi, ci curăţă binele care, prin natura noastră, se află în noi (credeau ei) de răul care s-a aşternut peste el din afară. De unde se vede că până ce şi grecii au mai greşit. „Zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă” (Paler). Asta pentru că aşa sunt grecii: iubesc viaţa, iar religiile sunt scrise de oameni, potrivit aspiraţiilor lor.
Absenţa unei clase sacerdotale ierarhizate a împiedicat formarea unei teologii atât la orientali cât şi la greci, şi tocmai lipsa acestei clase i-a făcut mai înţelepţi. Altfel, ar trebui să tragem concluzia că, în timp, omenirea a devenit tot mai puţin raţională, în ciuda Raţionalismului de care facem astăzi atâta caz.

¶ În societăţile primitive, relaţia om – divinitate era de tip mercantil: îţi dau, îmi dai. „Fă să ploaie că fac şi eu o jertfă”. Morala nu avea un caracter religios. Ea aparţinea oamenilor, ca sumă de reguli de comportare dictate în primul rând de convieţuirea cu semenii şi mai puţin de relaţia lor cu divinitatea. Pentru facilitarea comunicării cu divinitatea, au apărut oameni de tipul şamanilor. Ei nu aparţineau divinităţii, dar „aveau pilă la divinitate”. Rezultă de aici că autoritatea divinităţilor-idoli era destul de mică, asemănătoare probabil cu încrederea cu care omul comun de azi, fie şi ateu, spune „Domne ajută” înaintea unui moment important, sau cu încrederea în superstiţii. La creştini, divinitatea are iniţiativa şi trimite mesaje oamenilor, mesaje din care aceştia află cum trebuie să se comporte pentru a fi pe placul divinităţii. Relaţia om-divinitate nu mai e la mica înţelegere, îmi dai – îţi dau, este una autoritară. Legea morală vine de la Dumnezeu, care pretinde, nu se tocmeşte şi nu primeşte. Intermediarul nu mai e şamanul, ci preotul.
În religiile orientale, individul se desprinde din universul imuabil, iar după un număr mai mare sau mai mic de reîncarnări revine în acest univers. Umanitatea este doar o sumă de indivizi izolaţi, aflaţi întâmplător împreună. În Iudaism şi Creştinism, umanitatea are o istorie, care începe cu conversaţia dintre Eva şi diavol, şi se va încheia cu Judecata de apoi. Aici nu individul contează, ci umanitatea, pentru că finalul va fi simultan pentru toată lumea.
În ceea ce priveşte Creştinismul, constatăm că el nu a apărut chiar atât de brusc şi pe neaşteptate, precum le-ar place bigoţilor să creadă. Majoritatea filozofilor, chiar teologi, începând cu Sf. Augustin, recunosc în Platon un precursor al Creştinismului. M. Louis îl considera pe Platon ca „primul teolog sistematic”. Totuşi, el spune: „Teologia lui Platon nu este aceeaşi cu teologia zilelor noastre. Platon face doar speculaţii dialectice în legătură cu fenomene şi maniere de trai ale poporului. Şi dacă, din vreme în vreme, silogismele sale filosofice află divinitatea, este doar rezultatul unui sistem de gândire şi nu un obiectiv anume. Platon analizează ideea de Dumnezeu. De asemenea, se ocupă de relaţiile dintre pământean şi Dumnezeu. Dar Platon, când vorbeşte de divinitate, ca vârf al ideii, nu se referă întotdeauna la Dumnezeu ca fiinţă de cult. Ci îl confundă adeseori cu ideea atotcuprinzătoare a Binelui. Religia lui Platon nu este o credinţă, o invitaţie la închinăciune... Pentru Platon, era mai mult o invitaţie la dialog, o discuţie asupra unui subiect de înaltă elevaţie între grecii culţi, o căutare a unui adevăr asupra necunoscutului, când mintea are de ales între metafizică şi materialism.... De aici, probabil, pentru unii cercetători s-a creat confuzia după care Platon se ocupa cu divinitatea.”
Mitologia greacă, plină de idei contradictorii, dovedind astfel plăcerea de a filozofa a grecilor, conţine multe idei creştine, începând cu cea de democraţie. Da, democraţia este o idee creştină, sau invers: dacă toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi sunt egali în faţa lui, atunci ei sunt egali între ei. Dacă egalitatea nu poate fi implementată imediat pe pământ, atunci să ne mulţumim cu ideea că există măcar în Rai, şi poate că odată va veni şi pe pământ.
Oricum, ideea de democraţie este cert că a aparţinut mai întâi grecilor. Grecii încă nu au creat o istorie. La ei mitul veşnicei reîntoarceri a fost în centrul filozofiei lor. Pentru ei materia era finită, iar timpul infinit. Rezulta că aceleaşi forme vor fi reproduse în mod aleator după un timp, fie el şi foarte îndelungat. Iar ciclurile naturale zi-noapte, iarnă-vară etc. aveau să-i întărească această filozofie. Nietzsche a realizat şi el această idee. Amuzant este că lui i s-a părut că descoperirea îi aparţine.
Şi pentru că tot am intrat un pic în mitologie, am să-mi permit o mică comparaţie între cele două variante ale potopului: cea mitologică şi cea biblică.
– În varianta mitologică, supravieţuitorul potopului este Deucalion. El este sfătuit de către zeiţa Temis ca în drumul lor de coborâre de pe muntele Parnas să arunce în urmă toţi bolovanii întâlniţi în cale, deoarece ei simbolizează oasele străbunicii lor, Gheea, care este însuşi pământul. Din aceste oase apar oameni. Deci, în afara urmaşilor naturali – descendenţii direcţi din Deucalion şi soţia sa Pira – mai apare o categorie de oameni, cei iviţi din bolovani. Acest fapt avansează ideea a două categorii sociale, idee perfect valabilă într-o societate sclavagistă, care are două categorii de oameni: liberi şi sclavi. Primul lor fiu, Elen, era considerat strămoşul grecilor (elini). De altfel, întreaga mitologie greacă, cu zei, semizei, eroi şi oameni, reflectă o societate cu structuri sociale bine definite.
– În versiunea biblică, potopul nu mai are asemenea consecinţe. În schimb, urmaşii lui Noe se răspândesc şi stăpânesc lumea, organizaţi în clanuri familiale. Ideea de proprietate devine esenţială, ca şi cea de familie, şi mai ales de descendenţă. Monarhia ereditară viitoare este tipul de organizare socială caracteristică pentru gândirea socială emanată de consecinţele potopului biblic. Ea s-a dezvoltat ulterior în Europa, şi îi este caracteristică, în special în Evul Mediu. Evident că nu potopul a indus gândirea, ci gândirea a invocat potopul, ca justificare doctrinară. (Peste tot potopul apare ca o soluţie pentru renaşterea lumii după noi principii. Dacă azi s-ar invoca un nou potop, oare cum ar fi imaginată noua societate?)
Prometeu, cel atât de cântat de noi astăzi, n-a avut nici pe departe aceeaşi rezonanţă în lumea grecilor de demult, şi mai ales nu era privit ca erou pozitiv, ci doar ca subiect de dezbatere, indisciplina lui faţă de Zeus fiindu-i trăsătura caracteristică. Iată ce-i spune Zeus lui Prometeu: „Le-ai dat oamenilor beţia victoriei şi atât. Ştiu ei ce să facă cu focul, până nu-i înveţi? Unii vor şti, dar aceştia sunt cei puţini. Şi ei vor deveni tiranii celor care nu ştiu şi care le vor deveni şerbi inconştienţi. Ai dat focul câtorva, ca să-i lumineze pe ceilalţi. Eu doream să-l dau tuturora. Desigur că şi tu o doreai, dar firea ta aprigă şi nepotolită nu te-a lăsat să faci treaba cu măsură şi să o faci în aşa fel, încât să fie bună. Şi m-ai încurcat”. Zeus era un zeu al progresului, nu al revoluţiei. „Oamenii nu primeau de la tine progresul, ci protestul. Ei nu aveau neliniştea zilei de mâine. Mintea le era plină doar de ură pentru stăpân”. (Ce bine ar fi dacă adepţii comunismului ar fi citit sau ar citi puţină mitologie!) Odată cu Prometeu apare un sâmbure de revoltă împotriva unor reguli prea rigide şi a unui stăpân prea despotic: prea multe nelegiuiri îşi permite acest Zeus. Dorinţa de schimbare era evidentă, şi Dumnezeul cel milostiv şi drept era soluţia aşteptată. Iar el a venit! Ne dăm seama acum că dumnezeul apocaliptic de mai târziu n-a fost decât reacţia unor preoţi care se simţeau mai bine în vechea doctrină a unei divinităţi punitive, poate chiar idoli, decât în a uneia plină de înţelepciune. De unde atâta înţelepciune, şi la ce le-ar fi folosit lor, preoţi-politicieni ce voiau doar puterea?
Şi apoi, să nu uităm că însuşi Creştinismul a debutat ca religie a oamenilor sărmani. Că el a fost deturnat mai târziu de către oamenii politici în asociere cu preoţii, este limpede astăzi pentru suficient de multă lume. Oamenii îşi vor religia înapoi. Dar pentru aceasta ea trebuie curăţată de impurităţile cu care a fost poluată. Nu pledez pentru revenirea la preceptele biblice, şi nici măcar pentru o religie anume, ci pentru o etică rezonabilă, şi nu pledez, ci doar intuiesc că ea va veni de la sine.
Vorbind despre Biblie, ea este un amestec de istorie a poporului evreu, idei filozofice, etice, morale, recomandări de comportament şi igienă, şi multe altele, cele mai multe înfăşurate într-o haină metaforică, uneori chiar cu valenţe literare. Omul inteligent extrage ce trebuie. Celălalt, ce poate! Oricum, ea rămâne o carte de căpătâi pentru toată lumea. Vechiul Testament, scris în mare parte în timpul Exilului babilonian, într-o vreme când evreii se întrebau dacă vor mai continua să fiinţeze, reflectă dorinţa lor de a-şi face cunoscută istoria. Aşa se explică esenţa naţionalistă a Iudaismului. Istoricii şi arheologii descoperă că tot mai multe din întâmplările relatate în Biblie au fost reale. Un lucru pare totuşi curios. Civilizaţia sumeriană, despre care noi am aflat relativ recent, le era bine cunoscută evreilor. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! De ce nu este pomenită în Biblie deloc? Ba este pomenită, dar într-o formă metaforică, iar încercarea de a o transforma într-o cosmogonie a fost o naivitate. Să aruncăm o privire în Geneza 2: 10, 14. „Un râu ieşea din Eden... şi se făceau patru braţe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Poziţionare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul. Iar mai departe, în paragraful 15, aflăm că „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Omul nu stătea degeaba acolo. El muncea! Identificăm deci în Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său un trib al evreilor, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum ei nu şi-au respectat „contractul de muncă” şi au gustat din pomul cunoaşterii, adică au ţintit mai sus decât le era permis, au fost expulzaţi. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârşit de Adam şi Eva, el declară: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului, şi îi acuza pe evrei că şi-au depăşit drepturile de angajaţi, infiltrându-se printre angajatori şi, probabil, erijându-se în şefi. Iar dacă mergem puţin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului....”. Nu din pământ umed, care să poată fi modelat, ci din ţărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Interpretarea poate fi una singură: evreii erau ca praful: purtaţi de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizaţie mult inferior sumerienilor, lucru de altfel dovedit. Dumnezeu, adică regele sumerian, i-a făcut oameni, acceptându-i în ţara lui. Iar de când au fost alungaţi datorită incorectitudinii lor, evreii speră că Dumnezeu să-i ierte şi să fie acceptaţi din nou în împărăţia sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoţii şi-au propus să transforme Biblia în document al religiei lor.
Asta nu înseamnă deloc că Biblia n-ar fi decât o colecţie de povestioare. Dimpotrivă, ea este prima carte de filozofie care merită să fie luată în seamă, dar trebuie interpretată inteligent, şi mai ales adaptată timpului. Probabil că pentru multă lume n-am spus nimic nou, dar trebuia s-o spun, ca să ne înţelegem limpede.
Daca Iudaismul este o religie naţională, a fost rândul Apostolului Pavel, ideologul Creştinismului, să ridice această limită şi să fondeze o religie universală. S-a născut astfel credinţa într-un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, o credinţă a oamenilor sărmani, pentru care viaţa de apoi era singura mângâiere. Le-a trebuit aproape 400 de ani politicienilor să realizeze că toleranţa propovăduită de doctrina creştină poate fi folosită pentru a manevra oamenii mai bine. N-a fost greu deloc, deoarece însăşi Biblia este plină de contradicţii fireşti, fiind o carte scrisă în perioade de timp diferite şi de către mai mulţi autori, fie ei şi inspiraţi. Alături de un Dumnezeu iertător aflăm şi reminescenţe ale unuia răzbunător, iar Apocalipsa distruge tot ce se clădise până atunci. Este evident că asemenea capitole nu mai sunt de inspiraţie divină, ci de una foarte lumească, mai exact preoţească. Fapt e că, după 1000 de ani, Biserica catolică şi monarhia erau asemănătoare cu statul sovietic şi marxismul de mai târziu, iar Inchiziţia precum NKVD-ul. Sensul doctrinei creştine fusese inversat, iar Dumnezeu se transformase într-un zbir, al cărui reprezentant pe pământ era însuşi regele, căruia oamenii îi datorau supunere. De aici şi ideea imnurilor de slavă şi a rugăciunilor. În Biserica catolică accentul cade pe patimile lui Iisus. Înălţarea, cea care încheie ciclul periplului Mântuitorului pe pământ şi îi dă sens, trece aproape neobservată, ca dovadă că preoţii catolici nu vor să înţeleagă nimic din mesajul cristic şi că totul este pentru ei doar un pretext propagandistic. Omul simplu trebuie doar să pătimească, asemenea lui Iisus, şi să înalţe imnuri de slavă lui Dumnezeu şi regelui, trimisul său pe pământ.
A avut şi momente de cumpănă, acest cler. Din păcate, n-a încercat să-şi revizuiască atitudinea, ci doar să şi-o justifice mai bine pe cea existentă. Iar pentru că Occidentul, pe măsură ce devenea tot mai puternic, voia să se detaşeze tot mai mult de partea orientală a Europei, şi-a căutat şi doctrinari proprii. Catolicismul se comportă şi astăzi ca şi cum Iisus însuşi ar fi fost catolic. Dacă Iisus ar fi bănuit că efectul predicilor sale va fi o nouă religie, n-ar mai fi predicat nici o zi. El a vrut doar să îmbunătăţească practica religioasă a Iudeilor. Apostolul Pavel a fost cel care a pus bazele doctrinare ale Creştinismului. Dacă bisericile creştine de mai târziu, fie ele catolice, ortodoxe, protestante sau de alt fel, au urmat sau nu învăţătura părinţilor Creştinismului, asta se poate discuta. Bineînţeles, nu de către preoţi, pentru că ei îşi vor susţine fiecare poziţia. Ca toţi cei ce, după ce ating puterea şi bogăţia, încearcă să-şi construiască un trecut cât mai glorios, Biserica catolică n-a scăpat nici ea de acest viciu. Cum şi puterea şi bogăţia ei erau mari, viciul a fost şi el pe măsură. Mai întâi, a pretins nici mai mult nici mai puţin că ea este moştenitoarea pe linie directă a apostolului Petru, iar prin el a lui Iisus Hristos însuşi, care îl proclamase pe acesta vicarul său pe pământ, dându-i „cheile împărăţiei” (Matei 16-19). Biserica catolică trebuia, însă, să umple golul întregii perioade barbare, pentru care avea nevoie de câteva personaje cu care să populeze acest vid. Unul dintre ele a fost Sfântul Augustin (354-410). Am toată consideraţia pentru el, dar acesta a fost înainte de toate un filozof, adept al lui Platon şi mare admirator al lui Cicero. La 19 ani, a fost atras de maniheism, religie cu iz oriental, bazată pe ideea reîncarnării. Atât filozofia platoniciană, cât şi maniheismul, îl vor marca pentru toată viaţa, chiar şi după trecerea lui la creştinism în 386, după moartea mamei sale, creştină, şi a fiului său, eveniment ce se pare că l-a marcat profund din punct de vedere psihologic. Convertirea nu a fost un act formal, ci unul profund, de conştiinţă, pe care l-a redat în „Confesiuni”. După cum era de aşteptat, el a abordat Creştinismul prin prisma filozofului, fiind mai curând un adept al stoicismului cu multe influenţe diverse, decât un teolog dogmatic. Diversitatea curentelor ce se întâlnesc în formaţia sa intelectuală a permis teologilor de mai târziu să-l citeze în situaţiile cele mai diferite, în conformitate cu scopurile lor. A fost contemporan cu mari teologi ai mileniului I ca Vasile cel Mare (330-379), Grigore din Nysa (335-395), Ioan Hrisostom (Gura de Aur) (344-407) şi alţii, teologi păstraţi de Biserica ortodoxă, dar aproape uitaţi de cea catolică, mai interesată să-şi construiască o patristică proprie decât să caute căile înţelepciunii. Greşeala aparţine ambelor biserici: celei ortodoxe pentru exces de tradiţionalism, iar celei catolice pentru dorinţa de separare cu orice preţ. Sfântul Augustin aparţine ambelor biserici, deoarece a trăit cu mult înainte de Marea Schismă (1054). El este, însă, mai puţin invocat de Biserica ortodoxă tocmai pentru acea parte a filozofiei lui ce nu este tocmai Creştină, dar este frecvent invocat de cea catolică, fiind considerat inspiratorul lui Tomas d’Aquino, dar găsindu-şi chiar şi mai târziu susţinători prin janseniştii de la Port Royal, pe care însuşi Pascal i-a slujit până la o limită.
Printre preceptele propovăduite de Sfântul Augustin, acceptate de Biserica catolică, dar respinse de cea ortodoxă, este şi cea a predestinării şi – ca o consecinţă a ei – cea a harului. Iată un citat din „Epistula ad Sixtum”: „Cum Deus coronat merita nostra, nihil aliud coronat quam numera sua. Omne bonum meritum nostrum in nobis faciat nisi gratia.” („Când Dumnezeu încununează meritele noastre, el nu încununează nimic altceva decât darurile sale. Nu meritul nostru înfăptuieşte în noi binele, ci numai harul.”) Deşi toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, Sfântul Augustin susţine că unii sunt predestinaţi la fericire veşnică, în timp ce cei mai mulţi (massa damnationis) sunt sortiţi condamnării. Mai mult, Dumnezeu nu este obligat să se justifice în faţa nimănui. Evident, această idee nu mai are nimic comun cu Creştinismul, cu un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, în faţa căruia toţi sunt egali. Nu pot să nu remarc că această teorie este profund non-creştină. Iisus ne îndeamnă să-l căutam pe Dumnezeu pe drumul trasat de el, ceea ce n-ar avea nici un rost dacă totul este predestinat, aşa cum considera Sfântul Augustin.
Dacă la Sfântul Augustin această lipsă de logică se explică prin diversitatea formaţiei sale intelectuale (filozof păgân, adept al maniheismului şi convertit târziu la Creştinism), la Biserica catolică de mai târziu explicaţia o găsim în interesele ei politice. Ea dorea stabilitatea unei societăţi deja ierarhizate, în care poziţia celor din vârf nu trebuia ameninţată, pentru că – nu-i aşa – ea era obţinută prin „harul primit de la Dumnezeu”. Această tendinţă este vizibilă şi în arta bisericii catolice, artă orientată pe înfăţişarea cu precădere a patimilor lui Iisus, în timp ce în cea ortodoxă, mai optimistă, accentul este pus pe ÎnăIţare, act final ce dă logică lucrării lui Iisus pe pământ şi un sens vieţii oamenilor. În timp ce Catolicismul îşi doreşte un om dator să sufere şi să implore mila, Ortodoxismul vede în Creştinism o speranţă întărită tocmai de Înălţarea lui Iisus, deci în revenirea la normal. Se vede aici influenţă orientală a Universului imuabil, în care Creştinismul apare doar ca un intermezzo între Geneză şi Judecata de apoi. Dacă pentru Iisus normalul înseamnă revenirea alături de tatăl său, pentru omenire este de aşteptat să existe o stare, dacă nu ca în rai, cel puţin mai bună decât cea actuală, stare la care se poate ajunge prin strădanii proprii şi nu exclusiv prin graţia lui Dumnezeu (la recomandarea reprezentanţilor săi de pe pământ). Din punct de vedere moral, ideea predestinării este de-a dreptul dezastruoasă, pentru că ea răpeşte omului orice speranţă, din moment ce eforturile lui nu contează, iar Dumnezeu, asemenea idolilor din preistorie, este capricios şi răuvoitor cu marea majoritate a oamenilor. (Ceea ce mi se pare un anacronism este faptul că teoria predestinării a fost însuşită şi de către J. Calvin şi repusă în circuitul de idei religioase europene în cadrul bisericilor reformate mai recente.)
Ceea ce a valorificat – mai exact a speculat – Biserica Catolică din opera Sfântului Augustin a fost disputa dintre el şi Pelagius, şi ea ţine de dorinţa bisericii de a reconcilia credinţa cu raţiunea după ce tocmai abandonase raţiunea. Dar abia după ce şi-a îngenuncheat adversarul, Sfântul Augustin a realizat că acesta avea dreptatea lui, iar subiectul a rămas la fel de deschis ca înainte.
Un alt principiu pentru care se contrazic bisericile creştine este acela al Sfântului Duh, şi anume dacă el purcede numai de la Dumnezeu Tatăl sau şi de la Dumnezeu Fiul. Multă vreme n-am înţeles de ce ar fi acest lucru atât de important şi de ce se înverşunează preoţii atât de tare în jurul lui. Am înţeles doar atunci când am realizat implicaţiile politice ale acestui principiu. În Biserica ortodoxă, sub influenţa filozofiei greceşti, există concepţia că Sfântul Duh poate pogorî şi asupra unei comuniuni de credincioşi, nu numai asupra unui singur individ. Iniţial, Biserica creştină nu era ierarhizată atât de riguros precum a devenit Biserica catolică mai târziu, care are în vârf o singură persoană, pe Papa. Odată cu Carol cel Mare, „uns” împărat de către Papă în anul 800, adică din clipa în care Papa, şi numai Papa, a dobândit dreptul de a „unge” împăraţi şi regi, pentru că el era singura persoană de pe pământ ce putea comunica direct cu Dumnezeu, ei bine, din acel moment, Biserica catolică a căpătat o rigiditate nu numai ierarhică, ci şi doctrinară. Firul de la Dumnezeu şi până la cele mai mărunte făpturi lumeşti trebuia să fie cât mai precis, pentru ca biserica să ţină cu mână forte întreaga societate. Aşa cum numai Dumnezeu transmite Sfântul Duh cui vrea el, numai Papa îşi transmite voinţa cui vrea el. Biserica sprijină monarhia, iar monarhia se sprijină pe biserică. Cea mai mică slăbiciune ar fi însemnat în concepţia lor o slăbire a întregului angrenaj. Explicaţia este deci politică şi economică.
Către sfârşitul primului mileniu, în Europa occidentală, au început să se dezvolte monarhii ereditare. Cu alte cuvinte, un grup de familii feudale, majoritatea de origine germanică, şi-au propus să stăpânească Europa. Moştenitor al fostului Imperiu Roman, unde împăratul era de regulă impus de către armată, Imperiul Bizantin a rămas deoparte, mai întâi din cauza mândriei bizantinilor, apoi din cea a occidentalilor. Şi astăzi istoriografii occidentali tratează încă cu dispreţ tot ceea ce este legat de Imperiul Bizantin, denigrându-l. Procesul a început dinspre Franţa şi s-a dezvoltat din aproape în aproape către est. Ţările române au intrat sub influenţă turcească înainte de a se integra; domnitorii noştri nu au apucat să se înrudească cu regii occidentului. Mai târziu, prin căsătorii aranjate după criterii politice, chiar şi Rusia a intrat în acest grup elitist. Prima integrare recunoscută a României în Europa a avut loc prin numirea regelui Carol I, deşi în momentul acela cuvântul de ordine devenise deja democraţia şi nu monarhia.
Că biserica şi politica au fost fraţi siamezi este deja un adevăr ultracunoscut. Să-l amintim doar pe Leon X, papă al Romei (1513-1521), membru al faimoasei familii florentine a Medicilor care, graţie puterii ei economice, joacă în secolele XII-lea – XVIII-lea un rol esenţial în politica Florenţei şi chiar a întregii Italii.
Următorul pe lista doctrinarilor catolici a fost Tomas D’Aquino. Acesta are cel puţin calitatea de a fi fost un teolog autentic. Conştient că religia devine tot mai ruptă de cursul gândirii filozofice, a trăit în secolul XIII (1225-1274), a încercat o racordare a filozofiei catolice la cea a lui Aristotel, deci a raţiunii cu religia, cu alte cuvinte a vrut să amestece apa cu focul (acquam igni miscere). Canonizat, ridicat la rang de fondator de filozofie, reluat de contemporaneitate sub forma neotomismului, n-a reuşit să construiască imposibilul, deşi a scris enorm de mult. Ca să fiu puţin răutăcios, putem spune că Tomas D'Aquino, numit şi „Doctor angelicus”, a devenit din doct în îngeri, doctor al îngerilor, ce într-adevăr au din ce în ce mai multă nevoie să fie trataţi. Papa Leon al XIII, în enciclica Aeterni Patris (Părintelui veşnic) din 4 august 1789, îl adopta ca filozof oficial al Bisericii Catolice. Este sanctificat în 1323, sub papa Ioan al XXII-lea. Şi-a expus doctrina în câteva opusuri de referinţă, cel mai reprezentativ fiind Summa Theologica.
O încercare disperată de mai târziu de a răspunde atacurilor tot mai puternice ale Raţionalismului a fost achiziţionarea lui Pascal pe post de vârf de lance. Doar că Pascal, matematician, fizician şi abia la urmă filozof, şi-a dat seama că nu poţi apela la raţiune pentru a lupta împotriva raţiunii. Ceea ce ar fi trebuit să fie cartea sa de căpătâi, pentru scrierea căreia fusese racolat, „Apologia Creştinismului” n-a scris-o niciodată. „Pensées”, singura pe care o avem, a fost publicată postum şi este o culegere periată şi trunchiată de cei de la Port Royal, conform intereselor lor. De ce se angajase atunci să lucreze pentru ei? Frământările interioare ale lui Pascal, complexitatea gândurilor lui, sunt egale cu întreaga problematică creştină. Ar trebui o carte numai despre asta. Pascal, din om de ştiinţă, s-a dedicat bisericii. Asta nu înseamnă că s-a stricat la cap, cum le place materialiştilor să creadă, dar nici că ar fi avut o minte slabă în tinereţe şi s-a deşteptat brusc, aşa cum le-ar place preoţilor să creadă, pentru că realizările lui ştiinţifice dovedesc un intelect superior oricărui teolog cunoscut de la Hristos încoace. În plus, el n-a fost niciodată străin de religie. A crescut într-un mediu religios, şi a fost preocupat de religie toată viaţa sa.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17