Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (12)
Cristache Gheorghiu

¶ Orice societate are înţelepţii ei, sau dacă nu sunt chiar înţelepţi, cel puţin filozofează (philo+sophos), adică sunt iubitori de înţelepciune. Poate că toţi oamenii filozofează, sau aproape toţi (am oarece îndoieli asupra politicienilor), cu excepţia bigoţilor. Unii o fac mai bine, alţii mai puţin bine, unii accidental, alţii mai perseverent, dar o fac. Se naşte astfel un curent filozofic, de regulă în opoziţie cu cel oficial. Apar, bineînţeles, şi filozofi autentici, cu putere de pătrundere şi o largă cunoaştere cărturărească, dar şi empirică. Ei construiesc o nouă paradigmă. Din păcate, asemenea oameni nu au şi abilităţi de comunicare. Pentru plebe, ei par a fi nişte ciudaţi.
Apar atunci profeţii: oameni ce, dimpotrivă, sunt deosebit se înzestraţi tocmai în privinţa comunicării şi care sunt în acelaşi timp şi suficient de inteligenţi pentru a-i înţelege pe filozofi. După părerea mea, majoritatea creatorilor de mari religii au fost din această categorie. Interesant de observat că în viata lor a existat aproape întotdeauna o perioadă de meditaţie în care este de presupus că profetul şi-a stabilit strategia prin care să convingă mulţimea de ideile filozofice pe care el şi le însuşise. Oamenilor trebuie să li se vorbească pe înţelesul lor şi nu în limbaj filozofic. Ei au nevoie de minuni, parabole şi mai ales de poveşti.
Aşa apare o nouă religie, menită să implementeze în mase paradigma filozofică. Prin intermediul unor metafore, recomandări, sfaturi etc., se fixează tradiţii. Omul simplu respectă tradiţia. El nu acţionează din motive raţionale, ci pentru că aşa a fost învăţat. Chiar şi cei mai înţelepţi nu gândesc fiecare pas, ci merg din obişnuinţă. Doar paşii importanţi trebuiesc gândiţi, dacă se poate.
Până aici totul este perfect. Atât filozofii, cât şi profeţii, au cele mai bune intenţii. Odată cu religia, apar însă preoţii. Aceştia sunt oameni obişnuiţi care văd în biserică un job. Nu fără motiv, Octavian Paler observa: „Iezuiţii au făcut din credinţă o afacere”. Uneori, e chiar mai rău: „ucid în zile de lucru, iar duminica se spove-desc cu modestie” (Sartre). Ideea originală se diluează, interesele particulare o poluează tot mai mult, astfel încât se ajunge până la opusul ei. Şi astfel, „Les aveugles nous apprennent à voir (Jules Renard).
Nu trece mult şi politicienii găsesc căile prin care noua religie poate fi folosită în interesul lor. Ea serveşte drept bază pentru propaganda politică. În acest moment nu mai e nimic de făcut, decât poate de inventat o nouă religie. Ceea ce nu înseamnă că aceasta va fi mai bună decât precedenta. Istoria ne dovedeşte că nu. Ideile cele mai generoase, prin deformare, nasc politici dintre cele mai dezastruoase. Să urmărim succint evoluţia principalelor religii.

1. Credinţele vechi orientale sunt cu totul paşnice. Prea paşnice! Atât de paşnice, încât au ca efect inhibiţia oamenilor.

2. În mitologia greacă, războiul apare în mod aleator, din pricini mărunte, şi se limitează la mici lupte, mai mult dispute locale. Oricum, el nu este căutat.

3. Odată cu evreii, apare ideea de naţiune, iar războiul devine un instrument indispensabil pentru atingerea scopului divin: naţiunea aleasă, adică naţiunea destinată să le domine pe celelalte. Dominaţia nu poate fi realizată decât prin forţă, deci războiul este pe cât de divin, pe atât de iminent. Iar pentru că războiul se duce cu oameni, aceştia trebuiesc educaţi corespunzător. Vechiul Testament ne spune:

• Dar, dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, lovitură pentru lovitură (Exodul 21;23-25);
• Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântura pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său (Leviticul 24;20);
• Ochiul tău să fie fără cruţare: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior (Deuteronomul 19;21).

4. Creştinismul pleacă de la o idee cu mult mai nobilă. Din Noul Testament, aflăm că:

• Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dar eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două. Celui care îţi cere, dă-i; şi nu te întoarce de la cel care doreşte să se împrumute de la tine” (Matei 5.38-42);
• Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc. (Matei 5,43-44).

Creştinii au eliminat „naţiunea aleasă”, dar au reţinut ideea de naţiune şi războiul ca mijloc de impunere a voinţei politice a oricărei naţiuni în faţa tuturor celorlalte. Chestia cu obrazul era oricum desuetă. Dumnezeul blând pleacă în cruciade, de fapt, expediţii de jaf. Şi n-au fost numai cruciadele. În secolul al XVI-lea, Eramus din Rotterdam (1466-1536) scrie: „Nenorocirile îi unesc până şi pe cei răi – spune un proverb. Numai pe creştini nu-i uneşte nici binele, nici răul. Şi, ce ruşine! Creştinii se luptă mai fără cruţare decât iudeii, decât păgânii şi decât fiarele. Iudeii aveau diferende aproape numai cu străinii, pe când creştinii sunt în alianţă cu turcii, dar se războiesc între ei.” Sau, tot el: „Ce mârşavă este limba preoţilor care îndeamnă la război, care aţâţă la rele, care îndeamnă la dezastre! În Anglia, ei aţâţă împotriva francezilor, în Franţa, aţâţă împotriva englezilor.” Şi asta în numele aceluiaşi Dumnezeu. S-ar crede că Erasmus ar fi fost necredincios. Dimpotrivă! Tocmai din cauza credinţei el se revoltă împotriva preoţilor trădători ai credinţei. Din păcate, soluţia lui este naivă, dovedind încă o dată că rămâne încarcerat în aceeaşi dogmă: „La voi fac apel, fruntaşi şi dregători, ca bunăvoinţa voastră să vină în ajutorul înţelepciunii regilor şi al pietăţii papilor”.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17