Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (11)
Cristache Gheorghiu

¶ Se pare că soarta noastră este să ne agităm permanent între două idealuri extreme, încercând de fiecare dată limitele fiecăruia, fără să găsim calea raţională. De ce? Pentru că, menţinând apele tulburi, pescuitorii în astfel de ape sunt avantajaţi. Ei conduc lumea. Dar oare se poate şi altfel? Poate da, poate nu! Nu ştiu, şi nu vă aşteptaţi să vin eu cu răspunsul.
Dacă soluţii sunt mai greu de dat, vinovatul e mai uşor de găsit. De fapt, l-am şi găsit. Nu eu! Îl ştie toată lumea. Este educaţia! Nu numai cea din şcoli! Educaţia cea de toate zilele: din leagăn, de pe stradă, de oriunde. Şi ea se schimbă deja. Pe nesimţite, încet, fără ştirea „oamenilor de cultură”. Dacă tot au fost puşi să-şi găsească o poziţie de echilibru între două idealuri intangibile, oamenii îşi caută o ţintă mai realistă. Dacă tot se vorbeşte despre democraţie, idee pe care grecii au inventat-o şi tot ei au repudiat-o, atunci demos-ul va găsi şi formula corespunzătoare. Nu ca formă de guvernare, ceea ce s-a dovedit a fi o himeră, ci sub forma unui nou concept filozofic, cu o nouă etică.
Noi vorbim despre fericire, dar nici măcar nu
ne-o putem imagina. Dante ajunge doar până în pragul Paradisului fără să intre în el, tocmai pentru că Virgiliu nu-şi poate imagina fericirea. Cât despre Raiul biblic, probabil că ne-am plictisi în el după zece minute. „Diavolul exprimă simbolic ideea vieţii mai bine decât Dumnezeu” (Cioran). Doar Iadul ni-l putem nu numai imagina, ci putem participa chiar şi la dezvoltarea lui. „Caietul de sarcini” pentru acest proiect este într-o permanentă elaborare şi amplificare pentru un iad din ce în ce mai perfecţionat. Dacă ne-am îndeletnici cu aceeaşi sârguinţă de ameliorarea condiţiilor din purgatoriul nostru pământesc, cu siguranţă că ne-am simţi mai bine.
Omul trăieşte în grup, dar moare singur. Poate că această constatare a solitudinii morţii l-a făcut să se gândească la un Dumnezeu interior fiinţei sale. Şi poate că de aceea omul religios nu poate concepe infinitul cu uşurinţa unui matematician, deoarece ar rezulta, aşa cum ar spune Pascal, un „cerc cu centrul pretutindeni şi limitele nicăieri”, mişcându-se „între infinit şi neant”. Necesitatea descoperirii lui Dumnezeu în mod individual, de unul singur, dă sens afirmaţiei lui Sartre „Omul este condamnat să fie liber”, afirmaţie altfel paradoxală. Libertatea lui, poate că singura libertate în sensul că nimeni nu-l poate opri, este să-l caute pe Dumnezeu. Conştiinţa este cea care îl obligă s-o facă, iar de conştiinţă nu poate scăpa, pentru că fără ea n-ar mai fi om. Dar, aşa cum în viaţa unui cercetător, a unui proiectant, dar şi a omului obişnuit, după o lungă perioadă de căutări, apare ideea salvatoare, ca o revelaţie, tot astfel şi credinciosului i se revelă credinţa ca răspuns la dilemele sale. Da, dar toţi aceştia, inclusiv omul religios, trebuie, mai întâi, să fi avut dileme, probleme, întrebări. Nu există răspuns fără o problemă prealabilă. Cine zice că a avut o revelaţie, fără să fi avut o problemă, este un mincinos. Prima întrebare deci este: care a fost dilema lui? Să ne întrebăm mereu cum arată Dumnezeu, cel aidoma cu noi? Aş avea senzaţia că încerc să mă uit pe gaura cheii să văd cum fac părinţii copii. Am alte dileme mai productive.
¶ La început a fost haosul, adică ceva fără formă, deci fără limite, ceva în care orice este posibil şi în care – tocmai de aceea – nu se întâmplă nimic deosebit. Dar a venit Dumnezeu, care mai întâi a făcut cerurile şi pământul, deci a trasat o limită între ele. Până aici, el nu a creat, ci a delimitat. Nu se spune nicăieri, nici în Biblie şi nici în altă parte, cum că cineva ar fi creat haosul. În toate religiile, haosul a existat dinainte. Pantocratorul este impropriu denumit astfel, pentru că el n-a creat, ci a separat. Poate că mai corect am spune că a organizat, dacă acest cuvânt n-ar fi aproape compromis prin prea multe activităţi umane greşit organizate. Dar să revenim! Trasând o line de demarcaţie între pământ şi cer, divinitatea a creat două restricţii: pământul nu mai putea fi cer, iar cerul nu mai putea fi pământ. Şi lucrurile nu s-au oprit aici. În continuare, a separat lumina de întuneric, pământul de ape etc., impunând deci limite după limite, restricţii peste restricţii. Şi nu s-a oprit nici aici: pe spatii din ce în ce mai mici a organizat materia în entităţi tot mai ciudate, realizând astfel mici monştri, printre care şi pe noi, oamenii, obligaţi astfel să ne luptăm cu tot ceea ce ne înconjoară, chiar şi între noi, pentru că limitele impuse de „creator” au devenit din ce în ce mai sufocante.
Din haos Domne-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos,
Şi din repaus m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
Nu este o invitaţie la lenevie, ci o silă de restricţii. Limitele fac din orice fiinţă un luptător. Voinţa de viaţă din noi, sugerată de Schopenhauer, sau „elanul vital” al lui Bergson, ar putea fi aspiraţia către haosul primar, dar nu un haos care să cuprindă pe toată lumea, ci haosul nostru personal, în jurul căruia să nu mai existe nimic care să ne deranjeze. Am vrea, dacă se poate, ca Haosul să fim chiar noi. Nu noi toţi împreună, ci fiecare dintre noi. Ceea ce este cel mai ciudat, este însă virusul pe care creatorul ni l-a inoculat: dorinţa noastră de haos nu ne îndeamnă să desfiinţam hotarul dintre noi şi cel de lângă noi. Dimpotrivă! Pentru că hotarul este cel care ne dă identitatea, iar noi ţinem la identitatea noastră mai mult ca la orice altceva pe lume, dorim s-o lărgim, să-i împingem hotarul cât mai departe, peste identitatea vecinului, în dauna lui, înglobându-l şi pe „el”, dar rămânând „eu”. „Noi” ar fi o nouă entitate, deocamdată abstractă, deci existentă doar ca ficţiune în minţile noastre, ori natura nu este abstractă. Desfiinţarea hotarului este o idee teoretică, aproape romantică. Rămâne valabil doar impulsul extinderii hotarului meu, deşi această idee i-a venit şi vecinului, iar odată cu ea şi înfruntarea dintre noi este gata.
Esenţa vieţii este inegalitatea! Sună ca o maximă. Nu ştiu dacă mi-a venit mie sau am citit-o undeva şi mi-a rămas în subconştient, dar îmi place.

¶ Am văzut în prima parte cum oameni educaţi au luat decizii greşite, sau au fost incapabili să reacţioneze corect în faţa celor mai puţin educaţi. E limpede că educaţia nu i-a ajutat, ci, dimpotrivă, i-a împiedicat, pentru că le-a inoculat o schemă de comportare ineficientă. Exemple se pot da din aproape orice domeniu, nu numai din categoria celor mărunte din viaţa unei persoane oarecare. Nu vreau să fac politică acum, dar dacă urmărim politica Statelor Unite după ce a rămas fără adversar, şi mai ales sub echipa Bush, aflăm în ea un monument al greşelilor catastrofale. De ce? Pentru că şi ei sunt victimele unor scheme greşite. Argumente meschine, dar care se înlănţuie, îi fac să amplifice dispute mărunte la conflagraţii mondiale. Ascuţirea antipatiei dintre musulmani şi creştini va avea consecinţe nefaste pe termen foarte lung, iar terorismul nu va dispărea, ci, dimpotrivă. Şi toate acestea, pentru ce? Pentru că, după o lungă perioadă de prosperitate, în mod firesc, economia SUA urma să cunoască o perioadă de uşor declin. Dezvoltarea oricărei economii nu poate fi lineară la infinit. Ea este oscilatorie, iar ceea ce contează este trendul general şi nu variaţiile de moment. Dar perioada favorabilă a aparţinut unei guvernări democrate, astfel că cea republicană, care a urmat la conducere, părea dezavantajată. Deoarece oamenii simpli judecă pe orizonturi de timp foarte scurte, ei ar fi tras concluzia că democraţii au fost mai buni. Soluţia cea mai simplă pentru redresarea economică este războiul. Prin război se consumă echipamentele fabricate în exces şi apar comenzi pentru echipamente noi, oamenii au de lucru, şi aşa mai departe. Ţara se află într-o stare de excitaţie şi lumea nu mai vede problemele reale, ci doar pe cele artificial create. Guvernarea este salvată! Aceasta a fost schema Bush. Terorismul a fost doar o găselniţă de moment, din nefericire, foarte prost inspirată, catastrofală, din păcate, nu atât pentru ei, cât pentru întreaga omenire.
Am folosit cam multe cuvinte pentru un subiect politic doar pentru ca să arăt că, în tot ceea ce face, omul se comportă în conformitate cu nişte scheme pe care şi le-a însuşit, sau care i s-au inoculat prin educaţie. Poate că nici nu era nevoie să insist, mai ales că demonstraţia o făcuse deja Bergson cu mult mai bine decât mine. El a scris însă o carte întreagă cu acest subiect, aşa că eu pot fi iertat pentru un biet paragraf. „Inteligenţa va sfătui mai întâi egoismul. Dotat cu inteligenţă, trezit la reflecţie, omul se va întoarce către sine şi nu se va mai gândi decât să-şi rânduiască mai plăcut zilele. Religia primitivă este o precauţie împotriva pericolului ce ne pândeşte din clipa în care omul a început să gândească: pericolul de a nu se gândi decât pe sine, de a se gândi doar la sine. Ea este deci o reacţie defensivă a naturii împotriva inteligenţei.” Poate fi valabil pentru societăţile foarte mici ale omului primitiv. Societăţile mari de azi, l-au scos din condiţia lor naturală şi operează la un nivel ale cărui efecte nu le poate controla, uneori nici înţelege. Iar în condiţii de globalizare, dacă va fi atinsă, ea va reprezenta catastrofa finală pentru umanitate. Să mai notăm că societatea este condusă de politicieni, singura profesiune pentru care nu există o şcolarizare prealabilă. Şi cu cât societatea este mai mare, cu atât conducătorii ei se îndepărtează mai mult de la adevăratele lor îndatoriri sociale.

¶ Ce vreau eu să spun este că schema e greşită, şi e greşită fiindcă ne lipsesc reperele de orientare, criterii de evaluare corecte. Putem elabora oricâte scheme, în lipsa unor repere realiste toate schemele vor fi greşite, fiindcă nu ne conduc nicăieri. De la o utopie la alta, plutim în derivă la nesfârşit, deşi se pare că un sfârşit ne aşteaptă, chiar dacă nu apocaliptic. Escatologia nu este pasiunea mea, dar să nu uităm că şi dinozaurii au dispărut, şi acest lucru e o realitate constatată şi nu o utopie. Dar, cum asemenea scheme au existat din totdeauna, iar ele se modifică în timp şi deci şi acestea ale noastre de azi se vor schimba, ne putem pune problema cum să le facem măcar pe acestea din urmă mai bune şi nu mai proaste, mai ales că până acum evoluţia lor se pare că a fost negativă, în ciuda iluziilor noastre că civilizaţia a evoluat.
Dacă prin civilizaţie înţelegem tehnica, inclusiv tehnica de luptă, atunci trebuie să recunoaştem că ne-am civilizat periculos de mult. Curios este că până ce şi dicţionarele enciclopedice asociază civilizaţia cu nivelul tehnologic. Eu, prin civilizaţie, prefer să înţeleg modul de comportare a oamenilor în interiorul unei comunităţi, a relaţiilor dintre ei, şi de aceea accept termeni ca civilizaţie egipteană, rurală, montană, malgaşă, europeană etc., dar nu civilizaţie pur şi simplu. Cât despre adjectivul civilizat, el poate fi atribuit celui care respectă regulile existente într-o comunitate. Echivalentul grecesc (politicos) existent şi el în limba română, este cred mai aproape de sufletul nostru, mai corect interpretat. Cine tulbură liniştea vecinilor cu muzica lui amplificată exagerat nu este mai civilizat pentru că foloseşte o tehnologie avansată, ci, dimpotrivă. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre SUA. Atunci când, sub diverse pretexte, masacrează populaţia unor ţări precum Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak etc., americanii dovedesc doar că tehnologia pe care o folosesc este mai avansată decât gradul lor de civilizaţie. Iarăşi politica! Se pare că de politică nu putem scăpa! Dar este firesc să nu putem scăpa, deoarece omul este un animal social, iar societatea, ca orice organism, este organizată (Organism organizat! Sună straşnic!), iar orice organizaţie are nevoie de lideri, deci de politicieni.
Iată o schemă simplă: părinţii spun copiilor tot felul de povestioare pentru a-i învăţa lucruri folositoare. Dacă procedeul s-a dovedit eficient cu copiii, de ce n-ar încerca şi cu unii adulţi mai creduli. Au încercat şi a mers. Şi uite aşa, s-a născut religia, şi odată cu ea politica, fiindcă cei care au încercat şi au reuşit, au devenit imediat lideri, mai mici sau mai mari. În concluzie, religia şi politica au apărut împreună şi evoluează împreună. Religia şi politica sunt inseparabile şi imanente societăţii. Cine spune că nu-l interesează politica sau religia este, fie ignorant, fie demagog. Poate un anumit fel de religie sau politică, o anumită parte a lor, dar nu în general. Max Weber spune aproximativ acelaşi lucru, dar cu incomparabil mai multe cuvinte în „Sociologia religiei”. Din acelaşi motiv, religiile nu pot fi analizate numai prin prisma doctrinelor avansate, ci numai împreună cu popoarele care le-au îmbrăţişat sau li s-a impus şi contextul istoric în care au evoluat. Ar fi la fel de greşit să vorbim despre religie în termeni absoluţi, ca despre ceva izolat, independent, pe cât de greşit ar fi să ignorăm religia în cercetările istorice, deoarece orice religie se naşte cu scopul de a răspunde unor necesităţi, pentru ca mai târziu să influenţeze ea mentalitatea oamenilor şi mersul evenimentelor, şi aşa mai departe.
Mircea Eliade, în Mitul eternei reîntoarceri, rela-tează o constatare de-a lui Constantin Brăiloiu, pe timpul când acesta înregistra o baladă din Maramureş. „Era vorba de o dragoste tragică; logodnicul fusese vrăjit de o zână şi, cu câteva zile înaintea nunţii, această zână l-a aruncat, din gelozie, de pe vârful unei stânci. A doua zi, nişte ciobani i-au găsit trupul şi l-au adus în sat. Logodnica, zărindu-i trupul, intonează o lamentaţie funebră plină de aluzii mitologice, text liturgic de o frustă frumuseţe. Investigând în continuare, Brăiloiu constată că povestea etichetată ca foarte veche, se petrecuse cu doar patruzeci de ani în urmă, iar eroina era încă în viaţă. Femeia confirmă autenticitatea accidentului, fără zâne. Sătenii refuzau, însă, faptele şi preferau balada. Mitul devenise mai adevărat decât realitatea.” „Nu trebuie să-l scandalizăm pe omul de rând cu filozofia, care e pentru cei apţi s-o înţeleagă” (Cicero). Nimic nu este mai potrivit pentru a conduce mulţimea decât superstiţia. Fără superstiţii, aceasta este violentă, crudă, schimbătoare. Odată sedusă de vanităţile unei religii, ea ascultă mai bine de vrăjitorii ei decât de conducători. Omul de rând trebuie sa respecte tradiţia, deci religia.
Religia face parte din istoria civilizaţiilor, cu bunele şi relele ei. Prin religie se fixează tradiţiile şi ritualul. Întreaga filozofie a unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găseşte cel mai bine materializată în tradiţiile poporului şi – important – în legendele şi basmele pentru copii. Este firesc să fie aşa, fiindcă oamenii doresc să-şi educe copiii aşa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înţelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare. Scrierile filozofilor din epocă vor intra în conştiinţa oamenilor cu încetul, în perioada următoare, în timp ce mentalitatea unei epoci este dată de gândirea filozofică anterioară, care a avut nevoie de timp pentru ca să formeze mentalităţi la nivelul populaţiei. Vorbind despre basme, în basmele extrem orientale, de exemplu – dar şi în unele româneşti – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, după un periplu prin curţile împărăteşti, îşi găseşte o soţie cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăieşte liniştit până la adânci bătrâneţi. Ideea esenţială este izolarea de înalta societate, cu luptele şi intrigile ei. O astfel de comportare se potriveşte concepţiei orientale, conform căreia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezintă interes numai ca individ. Omenirea este doar o mulţime întâmplătoare de indivizi ce nu prezintă nici un interes în ansamblu. În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care îşi dă viaţa pentru ţara sa, asemenea lui Roland, pentru că francezii tocmai se pregăteau să devină un popor naţionalist. Legendele regelui Arthur, pe de altă parte, formează caracterul cavalerului care luptă toată viaţa pentru un ideal (Sf. Graal). Cât despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalităţii unui popor. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calităţi şi mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu
le-ar fi permis şi oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost în egală măsură eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse unul altuia. Mitologia a fost cea mai realistă religie din câte au existat.
Toate acestea, însă, depind de calitatea celor ce le transmit de la o generaţie la alta. Iar dacă ne referim la trecut, ele au depins cel mai mult de preoţi, deoarece ei au avut cea mai mare influenţă, cu bunele şi cu relele lor. Să nu uităm că până ce şi şcoala a existat datorită bisericii. Ne este greu să stabilim cât de credincios este un preot. Cei mai mulţi dintre ei aleg preoţia ca pe o profesiune ca oricare alta din motive practice şi nu dintr-o chemare anume. În cel mai bun caz, preotul este un pedagog, un confesor care oferă oamenilor suportul moral şi îndrumările considerate necesare pentru o viaţă decentă. De cele mai multe ori el este doar un slujbaş care oficiază un ritual.
Pentru că suntem europeni, când spunem religie, ne gândim la Creştinism, pe care îl privim, dacă nu în mod necesar ca pe singura religie adevărată, dar cel puţin ca fiind cea mai recentă. Trecem cu vederea faptul că Islamismul este cu 500 de ani mai tânăr, că doctrina lui este foarte asemănătoare cu cea creştină, mai ales cu cea catolică (centrată pe răspândirea cu ajutorul sabiei), ca o dovadă în plus de cât de diferite pot fi efectele aceleaşi idei. Ar trebui însă să privim religia într-un context mai larg, şi aşa cum judecăm civilizaţiile umane prin prisma evoluţiei lor, să privim şi religiile în devenirea lor istorică.

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17