Storymania - Intre Doua Idealuri by Cristache Gheorghiu

Intre Doua Idealuri (10)
Cristache Gheorghiu

¶ În privinţa religiei, occidentalii ne consi-deră pe noi, cei din est, ca fiind atei, datorită îndoctrinării comuniste. Dacă n-ar fi ridicoli, ar fi enervanţi. Am mai arătat că efectul strădaniei comu-niştilor a fost invers celui scontat, şi că oamenii sunt mai credincioşi acum decât erau înainte. În plus, Creştinismul este din naştere o credinţă a oamenilor sărmani, aşa că mie îmi este cu mult mai greu să-mi imaginez un credincios autentic ca fiind creştin şi bogat. Nu exclud însă cu totul această ipoteză. Ridicolul occidentalilor este diferit, în funcţie de poziţia lor, şi poate fi foarte variat. Am cunoscut un francez, intelectual de altfel, care după ce vizitase Georgia, Armenia şi alte ţări din aceeaşi zonă, s-a declarat impresionat de „cât de departe pătrunsese catolicis-mul”. Era inutil să-i explic că populaţia acestor ţări este ortodoxă şi nu catolică, şi că ei fuseseră creştinaţi apostolic cu câteva sute de ani înaintea Franţei. Dar catolicii, mai înverşunaţi decât comuniştii, încearcă de 1.000 de ani să convingă lumea că civilizaţia începe cu ei. Uită că civilizarea lor a început odată cu Renaş-terea, şi că Renaşterea însăşi a avut printre cauze emigrarea bizantinilor alungaţi de turci. Despre neo-protestanţi nu are rost să vorbesc, pentru că aceştia sunt remarcabili doar prin incultură şi prin rolul politic pe care îl joacă în învrăjbirea şi divizarea credincioşilor de oriunde. Amuzanţi cu adevărat sunt tot americanii. Indiferent de credinţă – baptişti, catolici, mormoni – toţi se cred perfecţi pentru că sunt americani. Mormonii cel puţin, a căror doctrină este de un ridicol ce atinge sublimul, sunt de-a dreptul înduioşători în încercările lor de convertire a românilor. N-aş vrea să fiu părtinitor şi să par un susţinător al ortodoxiei, sau să susţin că aceasta ar fi fără păcat. Din nefericire, păcate are chiar prea multe, chiar dacă nu atât de multe ca bisericile occidentale, dar nu pentru că aşa ar fi ea de la natură, ci doar pentru că nu a avut prilejul să se manifeste plenar.
Cel mai mare defect al tuturor religiilor nu constă în doctrina lor, ci în cler. Preoţii sunt cei care distrug orice credinţă, orice religie. Cineva spunea, glumind, că cea mai bună dovadă că Biblia este de la Dumnezeu este faptul că preoţii n-au reuşit încă s-o distrugă.

¶ Acum, în toţi aceşti ani de după 1989, ideea revenirii României în Europa naşte atitudini diferite printre români.
Pentru cei ce au prins ceva din starea de spirit de dinainte de 1944, revenirea are repere clare, asemănătoare cu cele pe care le-au trăit sau despre care au învăţat câte ceva, ceea ce îi face trişti, pentru că România de astăzi nu se îndreaptă către acele repere, iar ei sunt prea bătrâni pentru a mai putea influenţa mersul evenimentelor.
Pentru cei din generaţia de mijloc, pe care educaţia comunistă i-a îndoctrinat într-o manieră ireductibilă, tranziţia înseamnă prilej de afaceri necinstite pentru unii, ranchiună pentru alţii, sau simplă derută pentru cei mai mulţi.
Pentru generaţia tânără nu se pune problema schimbării, pentru că ei nu au ce schimba. Ei pleacă de la zero şi se îndreaptă către ceea cred ei a fi reperele civilizaţiei occidentale. Prefer să nu le evoc, pentru că ele sunt, în marea majoritate a cazurilor, efectul lipsei de criterii de evaluare, al lipsei de educaţie de tip occidental veritabil. Fac excepţie desigur tinerii educaţi, dar ei pe de o parte sunt din păcate foarte puţini, iar pe de altă parte vor înţelege exact sensul celor scrise de mine.
Speranţele sunt în generaţia foarte tânără.
Aşa după cum eu, ca mai toţi cei din generaţia mea, deşi am început şcoala în 1944, deci am fost şcolarizat în întregime în timpul anilor de „democraţie populară”, am fost permanent acuzat pe bună dreptate că educaţia mea a fost afectată de principii „burghezo-moşiereşti”, ceea ce a fost cât se poate de firesc, deoarece părinţii, profesorii, în general adulţii cu care am avut de-a face aparţineau cu toţii societăţii antebelice şi nu aveau ei înşişi prea multe idei despre comunism, tot aşa şi tinerii de astăzi nu pot pretinde că ei deja deţin secretele societăţii capitaliste occidentale. Când Brucan a zis că României îi trebuiesc 20 de ani pentru a deveni o ţară democrată, el a realizat că este necesară o generaţie nouă, dar nu s-a gândit că, după 45 de ani de tranziţie vom fi probabil şi noi la fel de occidentali pe cât de comunişti am fost în 1989. Cu o observaţie: ruşii şi-au implementat sistemul cu maximă duritate, începând cu exterminarea intelectualilor, în timp ce tranziţia noastră a început cu aducerea la putere a unei generaţii mai tinere a aceloraşi activişti de partid rămaşi pentru moment fără stăpân.

¶ Spuneam la început că această primă parte are un caracter autobiografic, chiar dacă pe parcurs am divagat destul de mult. În fond, acesta i-a fost scopul. Planul meu, ca să-l parafrazez pe Descartes, nu este de a impune altora ideile mele, ci numai de a arăta în ce fel le-am dobândit pe ale mele. N-ar fi chiar fără folos. „Cine contemplă cu atenţie lucruri socotite insignifiante descoperă esenţe” (Al. Paleologu). Cum eu sunt o persoană insignifiantă, biografia mea i-ar putea dezvălui unui cititor atent lucruri interesante, poate. Eu sper! „Il y a des vérités qu’on a besoin de colorer pour les rendre visibles” (J. Joubert). Asta am încercat să fac şi eu cu colorile mele. Oricum, „Notre oeuvre ne s’adresse qu’aux personnes émettant sur la même longueur d’ondes que nous” – Jean Cocteau. Nu e nici o nenorocire dacă nu v-a plăcut. Înseamnă doar că folosim pentru comunicare lungimi de undă diferite, sau gravităm pe orbite diferite, sper totuşi că în jurul aceluiaşi centru.

Partea a II-a

Lupta pentru existenţă este esenţa oricărei fiinţe. De la cea mai mică celulă şi până la cele mai complexe organisme, viaţa este o neîncetată încercare de dezvoltare a individului pe seama mediului. Ea nu se opreşte decât atunci când îşi epuizează resursele, sau întâlneşte un individ similar, cu care trebuie să împartă aceleaşi resurse („Libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea altuia”). Idealul individual este deci unul egoist. Acest lucru este atât de evident, încât fraza anterioară pare un truism. Natura este interesată de existenţa şi nu de fericirea noastră. Chiar şi Hristos spune: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. El recunoaşte deci că egocentrismul este primordial. Acceptarea aproapelui este ulterioară, vine din contactul cu mediul şi se învaţă, în timp ce egocentrismul este genetic şi nu ne foloseşte la nimic să ne prefacem că nu există. Putem însă să-l punem sub controlul raţiunii, ceea ce este cu totul altceva. Iar Seneca ne atrage atenţia „Ad neminem ante bona mens venit, quam mala” (Nimănui bunele intenţii ni-i vin înaintea celor rele).
Conştientizând limitele aspiraţiilor sale, limite ce îi aduc nefericirea, omul şi-a construit prin religie un ideal opus egoismului, unul altruist până la abandonarea sinelui. Ea vrea să ne facă mai buni, foarte buni, impecabili de buni, şi tocmai aici e eroarea, pentru că asta nu se poate. De ce o face totuşi? Fiindcă îşi propune să contrabalanseze tendinţele malefice din noi. Fiind însă un ideal, el nu este urmat, de fapt, de nimeni, iar religia ce l-a propovăduit, rămânând o idee teoretică, devine cu timpul perimată. Omul real adoptă o atitudine intermediară între egoismul fără scrupule şi altruismul absolut (dacă aşa ceva există), potrivit personalităţii sale. Contrar aşteptărilor, inteligenţa alegerii nu aparţine teoriei – în cazul acesta religiei –, ci omului real. Dar n-ar fi mai bine dacă teoria ar face acest lucru şi ar recomanda ea o cale inteligentă între cele două idealuri absolute?
„Vieţuitoarele lipsite de raţiune îşi duc viaţa în armonie... Ce să mai vorbesc despre buna înţelegere care există chiar între fiarele cele mai sălbatice? Cruzimea leilor nu se manifestă între lei... Şarpele nu se năpusteşte asupra altui şarpe, iar buna înţelegere dintre lupi a devenit chiar proverbială. Numai pe oameni educaţia nu-i uneşte.” Am citat un paragraf întreg din Erasmus, pentru a arăta că dilema a existat în toate epocile.
Aceeaşi atitudine dichotomică se practică şi în politică, mai ales atunci când vorbim despre democraţie. O propagandă deşănţată ne face să credem că sistemul politic în care trăim, indiferent care este acela, este cel mai aproape de perfecţiune, sau cel puţin tinde către ea. În realitate, un grup restrâns conduce într-un mod cu atât mai pervers, cu cât propaganda pe tema democraţiei este mai intensă. Democraţia este tot un ideal, iar pretenţia de-a o realiza frizează ignoranţa alegătorilor. De ce nu există un sistem politic în care principiul director să fie o soluţie raţională şi nu una ideală? Am spus o soluţie raţională şi nu Raţionalismul, pentru că acesta din urmă a apărut el însuşi ca un curent filozofic opus teologiei, menit să scoată Europa din întunericul Evului mediu dominat de religie, dar ale cărui consecinţe au dus tot la exagerări, printre care şi comunismul (Îmi propun să detaliez mai târziu această idee).

Go to part: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17