Intre Doua Idealuri (1)
Cristache Gheorghiu

 


 
Cuvânt înainte


Între egoismul extrem și altruismul extrem, omul real își găsește calea lui proprie în funcție de personalitate, mediu, educație și multe altele. Dintre cele două, egoismul este natural. „Elanul vital” al lui Bergson, „voința” ca sursă de viață la Schopenhauer și alte idei asemănătoare reflectă ceea ce natura face în orice moment, începând cu cea mai mică celulă și terminând cu cele mai mari și complexe sisteme biologice: vrea să se dezvolte pe seama mediului înconjurător. Altruismul, în schimb, chiar dacă există în mod natural, nu atinge valori îngrijorătoare. Viața este cea care îl învață pe om să țină seama de ceilalți, devenind astfel altruist într-o măsură mai mare sau mai mică. „Dușmanul te ajută pentru că te limitează, îți dă formă și te întemeiaz㔠(Antoine de Saint-Exupéry, Citadela).
Logic ar fi ca prin educație să învățăm calea cea bună, rezonabilă, evitând erorile cauzate de exagerări într-o extremă sau alta. În majoritatea cazurilor însă, prin educație, suntem dirijați către extrema opusă celei naturale, în speranța că noi vom fi cei care vom găsi drumul corect. Religia, spre exemplu, ne vorbește despre omul bun, care atunci când primește o palmă oferă și celălalt obraz pentru încă una. În politică, deși proprietatea este sursa progresului, pretindem că dorim o societate democrată, cu oameni egali între ei. Ipocrizie mai mare nu cred să existe. Concluzia firească pe care o trage orice tânăr este că educația de acest fel nu-i folosește în viață, mai ales că această concluzie vine după ce a aflat că nu barza este cea care aduce copiii pe lume, Moș Crăciun nu vine cu renii de departe, și așa mai departe. Urmează deci că el este cel care va trebui să-și găsească singur drumul, ceea ce și face, dar nu se știe cu ce rezultate, pentru că între timp și-a pierdut încrederea în educatori.
Prima parte a acestei cărți are un aparent caracter autobiografic. Aparent, pentru că nu acesta îi este scopul. Nu sunt eu un personaj chiar atât de important încât să merite să scriu despre el. Aș scrie cu plăcere despre oricine altcineva, dar viața mea, și nu a altora, mi-a furnizat experiența și întâmplările care îmi permit să vorbesc despre ce am înțeles eu din ele, așa că cele câteva evenimente pe care le voi relata, deși reale, au doar acest rol de a fi suport al gândurilor ce le-au provocat. Am ales această cale după ce am realizat că cele câteva eseuri pe care le-am scris sunt puțin atrăgătoare pentru cei mai mulți oameni, în timp ce o concluzie venită dintr-o experiență de viață este mult mai convingătoare și interesantă. Iată de ce faptele pe care le-am relatat nu sunt în mod necesar cele mai importante din viața mea; le-am selectat pe cele mai semnificative ca suport al ideilor principale. (Spun asta ca să nu se supere cei despre care n-am scris.)
Partea a II-a nu mai are nimic autobiografic. Ea este un eseu ce pleacă tocmai de la constatarea că în viață ne străduim permanent să ne găsim drumul corect între idealuri opuse, dar educația – ca să nu mai vorbesc de propaganda politic㠖 nu ne ajută deloc, ba dimpotrivă, parcă vrea și mai tare să ne încețoșeze mințile. De ce? Pentru că această stare îi avantajează pe „pescuitorii în ape tulburi”.
Capitolul soluții lipsește, pentru că orice soluție n-ar fi decât o nouă utopie. Pot exista doar căi de urmat, dar nu sunt eu cel care să indic adevărul pe care nu-l cunosc. Tot ce putem face este să vedem unde greșim. Iar dacă e vorba de greșeli, aici sunt specialist.
 
 

Partea I-a

În tinerețe, regretam că m-am născut într-o epocă stupidă, în care nu se întâmplă nimic remarcabil, iar viața este anostă. Evident, nu-mi doream un război, pentru că apucasem să știu ce înseamnă unul, dar ceva-ceva, ce anume nici eu nu știam ce, aș fi dorit să se întâmple. Constat acum că viața mea a fost suficient de agitată, iar din punct de vedere politic am prins trei sisteme radical diferite: înainte de război, după război și după 1989. Nici chiar perioada dintre 1944 si 1989
n-a fost deloc uniformă. Și ea a cunoscut trei perioade distincte, chiar dacă transformările au fost lente, pentru unii abia vizibile. Anii dintre 1944 și 1958 au fost marcați de impunerea de către ruși a „dictaturii proletariatului”, ca să folosesc o expresie a timpului, sau a dictaturii staliniste, care parcă sună mai adecvat. După retragerea trupelor sovietice și până în 1968 a fost o perioadă de relativă relansare economică, urmată apoi de declinul general până la colapsul final din 1989.
Cineva a spus că omul nu se poate autodefini; el se definește prin semeni. În regulă, dar dacă genul proxim față de care ar trebui să precizez diferența specifică ar fi o persoană necunoscută, atunci nimeni n-ar înțelege nimic, pentru că eu aș apărea, cum ar spune Pascal, asemenea unui „cerc cu centrul pretutindeni și cu limitele nicăieri”. Va trebui deci să caut o persoană cunoscută, care să-mi servească de reper, deși mă așteaptă în acest caz acuzația lipsei de modestie. Pe aceasta însă mi-o asum, pentru că modestia este folositoare doar proștilor, deși tocmai lor de obicei le lipsește. Am luat așadar la întâmplare un exemplu consacrat: Marcus Aurelius. Nu vă speriați, nu mă compar cu el, ba cred că am chiar foarte puțin în comun cu un stoic. Am preluat doar metoda lui. Iar el începe prin a spune: „De la bunicul meu Verus am învățat bunele moravuri și stăpânirea firii”. Acest Verus a fost consul și prefect al Romei. Norocul lui Marcus!
Eu am avut doi bunici, ambii negustori într-un orășel din România. De învățat n-am învățat nimic de la ei, pentru că muriseră înainte ca eu să mă fi născut. De altfel, dacă n-ar fi murit, eu nu m-aș fi născut, pentru că erau rivali atât de îndârjiți, încât nu acceptau căsătoria copiilor lor, deși aceștia se iubeau cu o pasiune ce depășea încăpățânarea părinților lor. Dar inevitabilul s-a produs, copiii s-au căsătorit, iar eu am apărut pe lume. N-a fost prima lor experiență. Dintr-o încercare anterioară a rezultat sora mea mai mare, pe care a trebuit s-o accept ca fiind produsul primului lor experiment, înainte de „realizarea cea mare”. Așa cum era de așteptat, după un asemenea succes nici n-au mai încercat altceva. E drept că Dumnezeu a făcut mai întâi bărbatul și apoi femeia, dar există o deosebire fundamentală: el a acționat după un proiect, în timp ce oamenii acționează și învață experimentând. În Biblie (Evanghelia după Ioan) scrie că la început a fost cuvântul, dar puțini oameni se gândesc la semnificația acestei fraze, iar și mai puțini o înțeleg. Cuvânt aici înseamnă proiect. Cu alte cuvinte, înainte de a face lumea, Dumnezeu a avut un concept, un plan. El nu a făcut lumea la întâmplare. (Nu știu acum să spun dacă a procedat bine sau nu, dar cred că ar fi trebuit să fi experimentat proiectul mai întâi.) Recent, sora mea
mi-a amintit o întâmplare de când eram copii. Ea tocmai se spovedise, iar preotul, pentru păcatele recunoscute, i-a dat să facă un anumit număr de mătănii, pe care ea le executa cu conștiinciozitate. Pe mine mă luase drept asistent, cu sarcina să-i număr mătăniile efectuate. Cum însă eu abia învățam numerele, mă încurcam deseori, ea o lua de la început, astfel încât și-a ispășit pedeapsa cu prisosință.
Aș fi însă ingrat să rămân la ideea că nu aș fi învățat nimic de la bunici. În mod indirect, m-au învățat foarte multe lucruri. Tatăl mamei a fost un tip sărac, dar isteț și ambițios. S-a căsătorit cu bunica, o ființă foarte retrasă, dar descendentă dintr-o familie care-i asigura o zestre importantă, zestre ce a constituit baza unei afaceri prospere pe care bunicul a construit-o apoi singur. El m-a învățat prin exemplul lui ce poate face în viață un om hotărât. Despre celalalt bunic știu foarte puțin. Cred însă că el a fost cauza disputei cu cuscrul lui post-mortem, pentru că el moștenise profesiunea de negustor pe care o continua de mai multe generații, și se considera mai „rasat”. Atât el, cât și bunica (de origine poloneză), mai fuseseră căsătoriți și aveau câte un copil. El o fată, căsătorită mai târziu cu un inginer, iar ea un băiat, ajuns mai târziu inginer constructor și proprietar al uzinei electrice din Focșani, o stațiune de tractoare și mașini agricole, o moară, o fabrică de ulei și altele, astfel încât după război a trebuit să se ascundă cum a putut mai bine, pentru a nu fi arestat.
I-ar fi fost imposibil în Focșani, un oraș mic, dar a reușit s-o facă foarte bine în București, trăind ce-i drept modest. Gradul de informare al bucureștenilor se vede că are o dispersie foarte largă. Fapt e că toți copiii bunicilor paternali până la tata au urmat studii superioare, în timp ce ai celor maternali doar 2 din 5. Cum spuneam, după moartea bunicilor „s-a dat liber la căsătorii”, iar tata – îndrăgostit lulea – a urmat cea mai rapidă soluție posibilă: școala de ofițeri. În acest fel, după 2 sau 3 ani – nu știu exact – s-a trezit profesionist într-un domeniu pentru care nu avea atracție, dar liber să se căsătorească, în sfârșit, ceea ce s-a și întâmplat.
După algoritmul lui Marcus Aurelius, urmează acum să spun ce am învățat de la tatăl meu. Păi, el a murit pe când eu aveam patru ani, așa că nici de la el n-am apucat să învăț ceva în mod direct, dar am învățat în mod indirect că, în viață, trebuie să-ți asumi evenimentele epocii în care trăiești, chiar dacă nu depind de tine, și să treci prin ele cu demnitate. A murit în război, printr-un gest eroic, deși – așa cum am spus – nu avea nici o pasiune pentru cariera militară. Mi-a lăsat moștenire titlul de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul – de care m-aș putea bucura acum, dacă n-aș fi prea bătrân, dar care în perioada comunistă a fost o „pată neagr㔠în C.V.-ul meu, pentru că luptase împotriva fostei U.R.S.S. Nu vreau să devin sentimental, dar nu pot să nu notez o întâmplare recentă. După ce am scanat o veche fotografie a tatălui meu, a trebuit să dau un nume fișierului. Prima idee a fost „tata”. În momentul acela am simțit o emoție scurtă, dar puternică, pentru că nu-mi aminteam să mai fi rostit până atunci acest cuvânt. Se spune că era un tip vesel și entuziast, atât de entuziast, încât își depășea deseori posibilitățile. Spre exemplu, când sora mea mai mare avea doar câțiva anișori, din leafa lui de sublocotenent sau locotenent i-a cumpărat un ponei, ceea ce era o exagerare, nu numai în privința costului de achiziționare, dar și a dificultăților de întreținere. Chiar dacă era mai mic, tot cal se chema. Ce-i drept, de el avea grijă ordonanța – orice ofițer avea una –, soldat care, provenit de la țară, se pricepea la așa ceva, dar el avea multe alte lucruri mai bune de făcut. Bineînțeles că a trebuit să vândă poneiul după scurt timp. Câțiva ani mai târziu – între timp mă născusem și eu –, la sfatul unui camarad, a cumpărat o mașină, din care se povestește că eu nu mai voiam să ies nici pentru masa de prânz, astfel că mama venea să-mi dea să mănânc acolo. Erau doar câteva mașini în oraș la vremea aceea, iar el nu era nici pe departe în topul celor bogați. Cele două isprăvi ale tatei depășeau cu mult standardul financiar al familiei, motiv pentru care intra în dezacord cu mama. Le-am relatat pentru a-i ilustra astfel caracterul. Privind retrospectiv, îmi lasă senzația că a avut o premoniție: dorea să se bucure de viață și să-i facă fericiți pe cei din jurul său în puținii ani de viață care-i mai rămăseseră de trăit.
În ceea ce o privește pe mama, în fața puterii ei de sacrificiu și de luptă, pentru care nu voi înceta niciodată s-o admir, mă declar copleșit și conștient că eu n-aș fi fost capabil de performanțele ei. Sincer, mă simt atât de mic, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea mult pe această temă. Câteva aspecte trebuie totuși să menționez. A rămas văduvă cu doi copii – de 8 și 4 ani – în plin război. Trei ani mai târziu, la venirea frontului, în 1944, a trebuit să ne refugiem în celălalt capăt al țării. Atunci, iminenta apropiere a frontului determinase oficialitățile să organizeze refugierea în Oltenia a familiilor ofițerilor rezidenți în Moldova. Deși cea mai mică dintre frați și cu cele mai reduse mijloace financiare, ea a fost cea care a trebuit s-o întrețină și pe bunica, la vremea aceea deja suficient de bătrână și neputincioasă. Noi, copiii, împreună cu bunica, am plecat primii, cu o parte din lucruri. Mama a mai rămas să supravegheze încărcarea mobilei în alte vagoane și să ne ajungă din urmă cu un tren rapid. Din nefericire, prea puțin a mai recuperat din lucrurile trimise cu aceste vagoane, care se pare că au plecat în direcții diferite. În debandada și agitația de atunci, a fost mulțumită că ne-am regrupat noi. După refugiu, ne-am întors acasă, unde a început calvarul epocii comuniste pentru o familie stigmatizată, prea modești, timizi și mai ales neinițiați pentru a ne strecura prin hățișurile societății reale „de tip nou”.

 

 

Go to part:2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  17 

 

 

Copyright © 2005 Cristache Gheorghiu
Published on the World Wide Web by "www.storymania.com"